Decizia ÎCCJ nr. 7/2017 (RIL)Punctul IX

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, examinând cu prioritate admisibilitatea sesizării cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: În virtutea rolului său constituțional conferit de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură penală, respectiv recursul în interesul legii și procedura pronunțării hotărârilor prealabile. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 471 și 472 din Codul de procedură penală aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la acest mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie întrunite cumulativ mai multe condiții de admisibilitate. În primul rând, promovarea recursului în interesul legii se realizează de unul dintre titularii prevăzuți în mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerință referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării, care este îndeplinită în cauză, având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de către Avocatul Poporului. Cererea, așa cum prevede art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conținut, respectiv enunțarea soluțiilor diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii, aspecte formale care se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări. În ceea ce privește cea de-a doua condiție de admisibilitate, și anume ca norma de drept să fie în vigoare în forma reținută în cuprinsul hotărârilor, această cerință nu trebuie privită în sens strict, ea având ca premisă caracterul „actual“ al problemei de drept care face obiectul judecății, or, referitor la această chestiune, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție sa arătat că aceasta presupune inclusiv raportarea problemei de drept la eventualele modificări legislative intervenite până la data soluționării recursului în interesul legii. Întrunirea acestei cerințe are însă ca premisă caracterul «actual» al problemei de drept care face obiectul judecății, iar acest fapt presupune nu doar constatarea existenței unei jurisprudențe neunitare, ci și raportarea acesteia la eventualele modificări legislative intervenite până la data soluționării recursului în interesul legii. În măsura în care până la data soluționării sesizării chestiunea de drept a fost tranșată legislativ, fie prin modificarea normei juridice care anterior a fost interpretată și aplicată diferit, fie prin adoptarea altor dispoziții legale care lămuresc problema de drept în discuție, dispare însăși premisa recursului în interesul legii, care în esență vizează existența unei reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurită sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia“.^8 Din această perspectivă Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că, în ceea ce privește sesizarea ce face obiectul prezentei cereri, condiția anterior menționată nu este îndeplinită, dispozițiile legale ale căror interpretare și aplicare se solicită - art. 147 alin. (1) și art. 145 din Codul penal anterior - au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar, în prezent, aceste texte de lege mai sunt incidente doar în cazul faptelor săvârșite sub imperiul Codului penal anterior, în situația în care această lege este apreciată ca fiind mai favorabilă inculpatului. În noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, s-a redefinit noțiunea analizată, astfel că această chestiune a fost tranșată fără echivoc, întrucât în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. c) se statuează explicit că „funcționar public“, în sensul legii penale, „este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: (...) c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia“ și astfel se poate concluziona că angajatul CEC Bank - S.A. este funcționar public în sensul textului legal precitat, dar va trebui analizat, de la caz la caz, dacă statul mai este cel puțin acționar majoritar. ... În acest context se observă că, potrivit art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 42/2005 privind instituirea unor măsuri de reorganizare a Casei de Economii și Consemnațiuni CEC - S.A. în vederea privatizării, „(...) CEC - S.A., persoană juridică română de drept privat, este organizată și funcționează ca bancă în conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, fiindu-i aplicabilă legislația în domeniul bancar, cu excepțiile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență“. Însă condiția esențială pentru promovarea recursului în interesul legii, ce rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 471 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală și ale art. 472 din Codul de procedură penală, o reprezintă existența unei probleme de drept care a primit rezolvări diferite din partea instanțelor judecătorești, prin hotărâri definitive, ce trebuie dovedită prin anexarea acestora la cererea formulată de titularul sesizării. Raportând și această din urmă cerință la datele concrete ale cauzei cu care a fost învestit completul competent să judece recursul în interesul legii, se observă că nu este îndeplinită, întrucât jurisprudența atașată actului de sesizare^9 cuprinde doar șase (6) hotărâri judecătorești, dintre care patru (4) pentru susținerea opiniei conform căreia funcționarii bancari, angajați ai societăților bancare ale căror acțiuni aparțin în proporție de 100% statului (CEC Bank - S.A.), sunt funcționari publici în accepțiunea art. 147 alin. (1) raportat la art. 145 din Codul penal anterior, chiar dacă numai una dintre ele conține în considerente referiri la funcționari CEC Bank: – Decizia penală nr. 1.083/R din 25 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 86/299/2003 (2.367/2011) - în care se face referire la funcționari bancari angajați ai Băncii Turco-Române; ... – Decizia penală nr. 757/2015 din 21 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 2.505/98/2013 (942/2015) - în care se face referire la funcționari bancari angajați ai R.I.B. Bank; ... – Decizia penală nr. 1.077 din 14 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 21.948/215/2011 - în care se face vorbire de funcționari CEC Bank - S.A. cercetați și judecați pentru infracțiuni de înșelăciune și de fals și pentru care în Codul penal anterior nu se cerea condiția ca subiectul activ să aibă calitatea de funcționar public; ... – Sentința penală nr. 169 din 27 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. 1.174/62/2015 - care vizează funcționari ai CEC Bank - S.A., dar care este nedefinitivă și nu poate fi avută în vedere pentru acest motiv. ... Dintre celelalte două (2) hotărâri judecătorești care sunt atașate în susținerea opiniei contrare, doar una dintre acestea se referă la funcționari bancari ai CEC Bank S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea - Decizia penală nr. 1.382/A din 19 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 2.900/116/2012, iar a doua nu poate fi valorificată din perspectiva recursului în interesul legii, întrucât se referă la funcționari din cadrul unei societăți bancare ale cărei acțiuni nu aparțin statului român (Banca Comercială Română) - Decizia penală nr. 1.071 din 29 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 9.895/193/2014. Totodată, analizând și jurisprudența atașată punctului de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție transmis, se constată că numai în cadrul Secției a II-a penale de la nivelul Curții de Apel București se relevă existența a două hotărâri definitive care au rezolvat diferit problema de drept supusă atenției Completului competent să soluționeze recursul în interesul legii: Decizia penală nr. 1.997/R din 24 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 2.298/292/2012 (1.207/2013) și Decizia penală nr. 1.382/A din 19 octombrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 2.900/116/2012 (161/2015). Prin urmare, autorul sesizării nu a făcut dovada rezolvării diferite a problemei de drept deduse interpretării, așa cum impun dispozițiile art. 471 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală și ale art. 472 din același cod, dat fiind că jurisprudența existentă la nivel național este unitară (cu excepția unei singure Hotărâri judecătorești definitive nr. 1.382/A din 19 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 2.900/116/2012) și în sensul că instanțele, prin raportare la art. 147 și 145 din Codul penal anterior, au reținut calitatea de funcționar public a angajaților societăților bancare ale căror acțiuni aparțin în proporție de 100% statului român. Așadar, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 471-472 din Codul de procedură penală, întrucât numărul de hotărâri definitive identificate și atașate în anexe este nesemnificativ (doar cinci), dintre care numai una pentru a susține opinia contrară celei exprimate de instanțele judecătorești, fiind absolut nerelevantă și insuficientă pentru a ilustra existența unei practici judiciare diferite, care să justifice declanșarea mecanismului de unificare al recursului în interesul legii instituit de codificarea procesual penală. În acest context, Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, reținând că în speță este identificată practică diferită exclusiv la nivelul Curții de Apel București, face referire la jurisprudența anterioară a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ilustrată în cuprinsul deciziilor nr. V din 19 ianuarie 2009 și nr. VI din 20 septembrie 2010 pronunțate în recurs în interesul legii, în care s-a statuat că atunci când se constată existența unei practici neunitare la nivelul unei singure curți de apel, există alte modalități de rezolvare a divergențelor de opinii ori pârghii de unificare a acestora, nefiind justificată punerea în mișcare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, având în vedere considerentele expuse în legătură cu problema de drept examinată, constată că există practică unitară la nivelul instanțelor judecătorești, cu excepția Curții de Apel București, că numărul hotărârilor judecătorești este irelevant și insuficient, iar problema de drept nu mai subzistă în noua codificare penală, nefiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate reglementate de norma procesual penală în materia recursului în interesul legii, astfel că, în temeiul art. 473 și art. 474 din Codul de procedură penală raportat la dispozițiile art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală, va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea Avocatului Poporului. ...