Decizia ÎCCJ nr. 4/2017 (RIL)Punctul 6

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 6.1. Admisibilitatea sesizării În virtutea rolului său constituţional conferit de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură penală, respectiv recursul în interesul legii şi procedura pronunţării hotărârilor prealabile. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiţii de admisibilitate. În primul rând, promovarea recursului în interesul legii se realizează de unul dintre titularii prevăzuţi în mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerinţă care este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanţa supremă a fost sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cererea, aşa cum arată art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conţinut, respectiv enunţarea soluţiilor diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii, aspecte formale care se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări. Condiţia esenţială pentru promovarea recursului în interesul legii, ce rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 472 din acelaşi cod, o reprezintă existenţa unei probleme de drept care a primit rezolvări diferite din partea instanţelor judecătoreşti, prin hotărâri definitive, ce trebuie dovedită prin anexarea acestora la cererea formulată de titularul sesizării. Raportând şi această din urmă cerinţă la datele concrete ale cauzei cu care a fost învestit Completul competent să judece recursul în interesul legii, se observă că este îndeplinită jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, respectiv anexele 1-107 şi 108-148, relevând soluţionarea în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a chestiunii de drept care formează obiectul judecăţii. Ca urmare, constatând că cererea de recurs în interesul legii formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întruneşte toate condiţiile prevăzute de art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este admisibilă. ... 6.2. Cadrul legal Următoarele dispoziţii legale au fost apreciate ca având incidenţă în soluţionarea prezentului recurs în interesul legii: 6.2.1. Codul penal + Articolul 378 Abandonul de familie (1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: (...) c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. ... + Articolul 35 Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe (1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. + Articolul 38 Concursul de infracţiuni (1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. (2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni. ... 6.2.2. Codul penal din 1969 + Articolul 305 Abandonul de familie (1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: (...) c) neplata, cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se pedepseşte (...) cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă. ... + Articolul 41 Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe (...) (2) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. + Articolul 33 Concursul de infracţiuni Concurs de infracţiuni există: a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni; ... b) când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni. ... ... 6.2.3. Codul civil + Articolul 513 Caracterul legal al obligaţiei de întreţinere Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege. + Articolul 514 Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere (1) Obligaţia de întreţinere are caracter personal. (2) Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligaţiei de întreţinere, dacă prin lege nu se prevede altfel. (3) Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmărit decât în condiţiile prevăzute de lege. + Articolul 515 Inadmisibilitatea renunţării la întreţinere Nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său la întreţinere. + Articolul 516 Subiectele obligaţiei de întreţinere (1) Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege. + Articolul 523 Divizibilitatea întreţinerii Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinere tuturor celor îndreptăţiţi să o ceară, instanţa de tutelă, ţinând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreţinerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite să o ceară. În acest caz, instanţa hotărăşte, totodată, modul în care se împarte întreţinerea între persoanele care urmează a o primi. + Articolul 524 Creditorul întreţinerii Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale. + Articolul 525 Dreptul la întreţinere al minorului (1) Minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri. + Articolul 530 Modalităţile de executare (1) Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională. (2) Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani. ... ... 6.3. Chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării Incriminând faptele care aduc atingere relaţiilor sociale privitoare la convieţuirea socială, în mod particular a celor de familie, a căror existenţă şi desfăşurare sunt condiţionate de respectarea reglementărilor ce au ca obiect îndeplinirea îndatoririlor de ajutor material şi moral între membrii acesteia, legiuitorul a prevăzut în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal că neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, constituie infracţiunea de abandon de familie şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Faţă de modul de incriminare a infracţiunii de abandon de familie în varianta ce face obiectul prezentei sesizări se constată că reglementarea actuală a preluat aproape identic conţinutul constitutiv al celei din vechiul Cod penal [art. 305 alin. 1 lit. c) ], singura diferenţă, sub acest aspect, fiind reprezentată de majorarea intervalului de neplată cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, respectiv de la două luni la trei luni. În această ipoteză, dat fiind faptul că se menţin toate celelalte elemente de tipicitate ale infracţiunii de abandon de familie din legea penală abrogată, consideraţiile doctrinare şi orientarea jurisprudenţială cristalizate anterior anului 2014 îşi păstrează valabilitatea şi cu privire la noua incriminare, fără ca schimbarea de optică a legiuitorului în ceea ce priveşte unitatea şi pluralitatea de infracţiuni să influenţeze calificarea juridică a faptei debitorului obligaţiei de întreţinere de a nu plăti cu rea-credinţă, timp de trei luni, pensia de întreţinere stabilită prin aceeaşi hotărâre judecătorească faţă de cel puţin doi creditori, în sensul reţinerii pluralităţii de infracţiuni în forma concursului, în loc de unitatea naturală de infracţiune, adică a infracţiunii continue omisive. Calificarea juridică a faptei de abandon de familie, în varianta de la lit. c) din art. 378 alin. (1) din Codul penal [art. 305 alin. 1 lit. c) din Codul penal anterior], ca reprezentând o infracţiune continuă rezultă din împrejurarea că inacţiunea concretizată în neplata pensiei de întreţinere se prelungeşte în timp, în mod natural, după data consumării, până la încetarea activităţii infracţionale, adică la momentul epuizării. Astfel, infracţiunea de abandon de familie se consumă la expirarea perioadei de trei luni, pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligaţiei de plată a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, şi se epuizează la momentul reluării plăţii de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre judecătorească, dată la care se încheie ciclul infracţional şi se autonomizează activitatea desfăşurată până în acel moment. Includerea infracţiunii de abandon de familie, în varianta normativă ce face obiectul prezentei sesizări, în sfera unităţii naturale sub forma infracţiunii continue a fost îmbrăţişată de doctrină, dar şi de practica judiciară, atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a noii codificări penale, fiind exprimată doar izolat opinia conform căreia infracţiunea este una momentană, întrucât se consumă la data expirării termenului de trei luni şi, având în vedere că obligaţia de plată are caracter periodic, fapta se săvârşeşte în mod repetat, prin neplata la termenele succesive^4. Chiar dacă legiuitorul, în noul Cod penal, a adoptat o altă viziune în reglementarea unităţii legale de infracţiune, excluzând din sfera acesteia ipoteza pluralităţii de subiecţi pasivi, se constată că actuala filosofie nu are consecinţe juridice sub aspectul calificării faptei debitorului care nu îşi îndeplineşte obligaţia stabilită prin aceeaşi hotărâre judecătorească de a plăti pensie de întreţinere în favoarea mai multor creditori, întrucât, aşa cum s-a arătat, o asemenea activitate infracţională realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii continue de abandon de familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, ca formă a unităţii naturale de infracţiune. Construcţia juridică recentă şi-ar fi găsit aplicabilitate, în situaţia particulară ce face obiectul prezentei sesizări, doar în cazul în care, conform doctrinei şi jurisprudenţei anterioare datei de 1 februarie 2014, infracţiunea de abandon de familie ar fi fost considerată o categorie a unităţii legale de infracţiune, în varianta continuată a acesteia, împrejurare ce ar fi permis ca, în raport cu noua reglementare, pluralitatea de subiecţi pasivi să poată face posibilă reţinerea concursului de infracţiuni, într-o asemenea situaţie. De altfel, în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se arată că modificarea concepţiei privind existenţa infracţiunii continuate numai în ipoteza unităţii de subiect pasiv a fost generată de incompatibilitatea totală între această formă a unităţii legale şi pluralitatea subiecţilor pasivi, în condiţiile în care infracţiunea continuată a fost creată ca o excepţie de la aplicarea tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la extinderea nejustificată a domeniului de incidenţă al acesteia, în situaţii în care este vorba de o pluralitate de infracţiuni. Ulterior, însă, prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, s-a acceptat compatibilitatea limitată, în cazul anumitor categorii de infracţiuni, susceptibile de comitere în mod continuat, condiţia unităţii subiectului pasiv considerându-se îndeplinită şi atunci când „bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane“ sau „infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, iar subiectul pasiv principal este unic“ (art. 238 din Legea de punere în aplicare a noului Cod penal). Deci schimbarea de optică a legiuitorului penal cu privire la unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, în raport cu vechea codificare, afectează doar îndeplinirea condiţiilor de existenţă ale infracţiunii continuate, singura pentru care s-a introdus o cerinţă suplimentară, fără ca aceasta să influenţeze regimul juridic al celorlalte forme de unitate legală, precum şi de unitate naturală, inclusiv în ceea ce priveşte infracţiunea continuă, de esenţa căreia nu este unitatea de subiect pasiv, ci prelungirea, în mod natural, a acţiunii sau inacţiunii ce formează elementul material al laturii obiective, după momentul consumării. În acelaşi context este de menţionat că, din modul de redactare a normei de incriminare cuprinse în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care face referire la „cel îndreptăţit la întreţinere“, aparent ar rezulta că legiuitorul a urmărit sancţionarea distinctă a făptuitorului pentru neplata pensiei de întreţinere faţă de fiecare creditor, însă o asemenea interpretare nu poate fi primită, întrucât calificarea activităţii ilicite ca unitate sau pluralitate de infracţiuni nu se realizează doar prin prisma unui singur criteriu, cum ar fi pluralitatea de subiecţi pasivi, ci şi prin raportare la alţi factori şi elemente de conţinut ale infracţiunii. În primul rând, trebuie avute în vedere valorile sociale a căror proteguire s-a urmărit a se realiza prin trecerea în sfera ilicitului penal a unor fapte prin care subiectul activ aduce atingere normelor de convieţuire în societate. În condiţiile în care incriminarea faptelor care se circumscriu infracţiunii de abandon de familie a avut ca scop apărarea relaţiilor sociale care privesc familia şi care impun respectarea obligaţiilor şi îndatoririlor de sprijin material şi moral faţă de membrii acesteia, îndreptăţiţi legal la întreţinere, rezultă că norma juridică protejează, cu prioritate, un interes general, mai mult decât unul individual, astfel încât persoanele care au dreptul la pensie de întreţinere sunt subiecţi pasivi secundari, în timp ce societatea, prin stat, este subiect pasiv principal. Aşadar, pluralitatea de subiecţi pasivi secundari nu atrage existenţa unei pluralităţi sub forma concursului, ci a unei unităţi naturale de infracţiune, în cazul de faţă, a infracţiunii continue omisive, în condiţiile în care valoarea socială lezată de făptuitor este unică, şi anume familia, indiferent de numărul membrilor acesteia care sunt văduviţi prin neplata drepturilor băneşti ce li se cuvin şi care au fost stabilite prin aceeaşi hotărâre judecătorească. Tot în legătură cu obiectul juridic trebuie menţionat şi faptul că inacţiunea debitorului constând în neplata pensiei de întreţinere fixată pe cale judiciară aduce atingere, în mod adiacent, şi relaţiilor sociale care asigură autoritatea hotărârilor judecătoreşti, motiv pentru care infracţiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, poate fi asimilată unei forme speciale de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, reglementată distinct în cadrul infracţiunilor contra familiei. Această împrejurare întăreşte concluzia anterior menţionată că persoanele îndreptăţite la plata pensiei de întreţinere, stabilită prin aceeaşi hotărâre judecătorească, sunt doar subiecţi pasivi secundari ai infracţiunii. În al doilea rând, poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de conduita ilicită adoptată şi urmările pe care aceasta le produce se raportează la obligaţia de întreţinere instituită în sarcina sa şi concretizată prin hotărârea judecătorească de stabilire a pensiei, şi nu la persoana celui/celor îndreptăţit/îndreptăţiţi la plata acesteia, astfel încât are un caracter unitar, chiar dacă pensia de întreţinere a fost fixată în favoarea mai multor creditori. Cu alte cuvinte, neefectuarea plăţii pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească în sarcina debitorului se fundamentează pe o rezoluţie infracţională unică, şi anume aceea de a nu executa obligaţia de întreţinere ce îi revine faţă de creditori, iar nu pe o pluralitate de asemenea rezoluţii, în raport cu numărul persoanelor îndreptăţite la aceasta. Sub aspectul configurării poziţiei psihice a autorului prezintă relevanţă şi împrejurarea că obligaţia de întreţinere a cărei încălcare formează latura obiectivă a infracţiunii de abandon de familie, în varianta reglementată de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, este o obligaţie unică, ce constă în asigurarea pentru persoanele îndreptăţite a celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, pensia de întreţinere constituind, potrivit art. 530 din Codul civil, doar o modalitate subsidiară de executare a acesteia, în situaţia în care obligaţia de a presta întreţinerea în natură nu se realizează de bunăvoie. Deşi cazul particular analizat, ce formează obiectul sesizării, vizează situaţia unei pluralităţi de creditori ai obligaţiei de întreţinere (subiecţi pasivi secundari ai infracţiunii de abandon de familie), ipoteză în care operează, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 523 din Codul civil, principiul divizibilităţii, conform căruia fiecare persoană îndreptăţită nu poate pretinde şi urmări decât partea sa de creanţă de la debitorul comun, această împrejurare nu este de natură să afecteze caracterul obligaţiei de întreţinere de a fi unică, divizibilitatea privind doar urmărirea şi executarea creanţei de către creditori. Nu în ultimul rând, caracterul personal al obligaţiei de întreţinere, prevăzut de art. 514 alin. (1) din Codul civil, nu influenţează calificarea juridică a faptei debitorului care se sustrage de la plata pensiei de întreţinere stabilită prin aceeaşi hotărâre judecătorească în favoarea mai multor beneficiari, întrucât are consecinţe strict în sfera dreptului civil, fiind reglementat ca o măsură de protecţie a creditorului aflat în stare de nevoie, pentru a-i asigura mijloacele minimale de existenţă. Deci toate trăsăturile care decurg din caracterul personal al obligaţiei de întreţinere (incesibilă, netransmisibilă pe calea succesiunii legale sau testamentare, insesizabilă şi la care nu se poate renunţa) nu au relevanţă în sfera ilicitului penal din perspectiva calificării ca unitate sau pluralitate de infracţiuni a abandonului de familie în modalitatea normativă a neplăţii pensiei de întreţinere instituită prin aceeaşi hotărâre judecătorească pentru mai multe persoane îndreptăţite, întrucât, prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul a urmărit să protejeze, în principal, relaţiile de familie, în ansamblul lor, şi nu individual pentru anumiţi membri ai acesteia, precum şi, adiacent, valorile sociale care privesc forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti. Astfel, indiferent de existenţa unor obligaţii civile distincte, cu caracter personal, stabilite prin aceeaşi hotărâre judecătorească faţă de fiecare creditor, îndatorirea făptuitorului de a le acorda sprijin material este unică, iar nesocotirea acesteia în varianta prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal constituie o singură infracţiune continuă, iar nu o pluralitate sub forma concursului de infracţiuni. Concluzionând, caracterul personal al obligaţiei de întreţinere nu generează tot atâtea raporturi juridice de drept penal câte persoane sunt îndrituite, în temeiul aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, la pensie de întreţinere, cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, deoarece, la calificarea ca infracţiune unică continuă a abandonului de familie, în varianta prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, se au în vedere, aşa cum s-a menţionat anterior, obiectul juridic, unicitatea subiectului pasiv principal şi poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de faptă şi urmările sale. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi art. 474 din Codul de procedură penală: ... ...