Decizia ÎCCJ nr. 1/2019 (RIL)Punctul 6

6. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: 6.1. Admisibilitatea sesizării În virtutea rolului său constituțional conferit de art. 126 alin. (3) din legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură penală, respectiv recursul în interesul legii și procedura pronunțării hotărârilor prealabile. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 471 și art. 472 din Codul de procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiții de admisibilitate. În primul rând, promovarea recursului în interesul legii se realizează de unul dintre titularii prevăzuți în mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerință care este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanța supremă a fost sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cererea, așa cum arată art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conținut, respectiv enunțarea soluțiilor diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii, aspecte formale care se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări. Condiția esențială pentru promovarea recursului în interesul legii, ce rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 471 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală și ale art. 472 din același cod, o reprezintă existența unei probleme de drept care a primit rezolvări diferite din partea instanțelor judecătorești, prin hotărâri definitive, ce trebuie dovedită prin anexarea acestora la cererea formulată de titularul sesizării. Raportând această din urmă cerință la datele concrete ale cauzei cu care a fost învestit Completul competent să judece recursul în interesul legii, se observă că este îndeplinită jurisprudența atașată actului de sesizare, respectiv anexele nr. 1-11 și 12-23, relevând soluționarea în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, a chestiunii de drept care formează obiectul judecății. Ca urmare, constatând că cererea de recurs în interesul legii formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție întrunește toate condițiile prevăzute de art. 471 și art. 472 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este admisibilă. ... 6.2. Cadrul legal Următoarele dispoziții legale au fost apreciate ca având incidență în soluționarea prezentului recurs în interesul legii: – Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare. Art. 269 din Codul penal - Favorizarea făptuitorului (1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. (2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor. (3) Favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește. Art. 273 din Codul penal - Mărturia mincinoasă (1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Mărturia mincinoasă săvârșită: a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecție a martorilor; ... b) de un investigator sub acoperire; ... c) de o persoană care întocmește un raport de expertiză ori de un interpret; ... d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață ori închisoarea de 10 ani sau mai mare se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. ... (3) Autorul nu se pedepsește dacă își retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reținere, arestare sau de punerea în mișcare a acțiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție, ca urmare a mărturiei mincinoase. Art. 38 din Codul penal - Concursul de infracțiuni (1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni. (2) Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni. ... – În jurisprudența Curții Constituționale a României au fost identificate câteva hotărâri care au analizat, din punct de vedere al conformității textelor legale cu legea fundamentală, dispozițiile referitoare la obiectul juridic special al celor două infracțiuni: ... – Prin Decizia Curții Constituționale nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018 și, respectiv, prin Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, instanța de contencios constituțional a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 273 alin. (1) din Codul penal, reținând în paragrafele 35-36, respectiv paragrafele 34-35, că: „Pe de altă parte, Curtea reține că dispozițiile art. 273 alin. (1) din Codul penal reglementează infracțiunea de «Mărturie mincinoasă», infracțiune care se regăsea, într-o variantă asemănătoare, în cuprinsul art. 260 din Codul penal din 1969. Infracțiunea de «Mărturie mincinoasă» face parte din titlul IV din Codul penal cu denumirea marginală «Infracțiuni contra înfăptuirii justiției». În continuare, Curtea observă că obiectul juridic generic al tuturor infracțiunilor contra înfăptuirii justiției îl reprezintă ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu asigurarea legalității, independenței, imparțialității și fermității în procesul de înfăptuire a actului de justiție. În ceea ce privește infracțiunea de mărturie mincinoasă, Curtea reține că obiectul juridic special al acesteia este reprezentat de activitatea de înfăptuire a justiției sub aspectul administrării mijloacelor de probă în vederea stabilirii adevărului juridic, ceea ce presupune o participare corectă și loială la acest proces a celor care au informații ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăției sau nevinovăției unei persoane. În ceea ce privește celelalte infracțiuni din acest titlu al Codului penal, Curtea observă, de exemplu, că, în cazul infracțiunii de nedenunțare, obiectul juridic special este reprezentat de valoarea socială cu privire la sesizarea organelor judiciare, iar în cazul infracțiunii de evadare, obiectul juridic îl formează relațiile sociale cu privire la înfăptuirea justiției sub aspectul autorității actelor judiciare și al respectării de către persoanele supuse unor măsuri de reținere sau deținere a dispozițiilor organelor judiciare».“ ... – Prin Decizia nr. 249 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 27 septembrie 2017, și, respectiv, prin Decizia nr. 810 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 6 martie 2018, instanța de contencios constituțional a respins ca neîntemeiată, printre altele, și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 269 din Codul penal, reținând în paragraful 21, respectiv în paragraful 34 că: „potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul penal, constituie infracțiunea de favorizare a făptuitorului săvârșirea faptelor concretizate în ajutorul dat făptuitorului, sub aspectul laturii subiective presupunând intenția directă calificată prin scop, și anume în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Având în vedere acest aspect, Curtea constată că nu orice faptă ce se concretizează într-un ajutor dat făptuitorului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului. Astfel, doar dacă se constată că scopul prevăzut de lege - împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate - a fost urmărit prin realizarea faptei, se va reține săvârșirea infracțiunii de favorizare a făptuitorului. În realizarea elementului material al infracțiunii de favorizare a făptuitorului, autorul acesteia își va fi prefigurat efectul pe care realizarea acestuia îl va avea asupra făptuitorului unei fapte prevăzute de legea penală. Astfel, favorizatorul va avea o reprezentare reală a activității desfășurate de cel favorizat, altfel nu s-ar realiza conceptual activitatea sub forma ajutorului dat făptuitorului.“ Totodată, în paragraful 36 al Deciziei nr. 810/2017, printre altele, Curtea Constituțională, a mai reținut, în acord cu doctrina, că: „(…) obiectul juridic special al infracțiunii de favorizare a făptuitorului îl reprezintă relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției penale prin asigurarea descoperirii, cercetării și judecării celor care au comis fapte prevăzute de legea penală și a executării sancțiunilor penale aplicate, în cazul în care aceste fapte constituie infracțiuni. Or, Curtea reține că art. 126 din Constituție nu se referă la înfăptuirea actului de justiție în materie penală, ci statuează asupra principiului separației puterilor în stat, din care rezultă că justiția se realizează exclusiv prin autoritatea judecătorească, în a cărei componență intră Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. În aceste condiții, Curtea constată că, în susținerea criticilor de neconstituționalitate, autorii rețin similitudinea de sens între verbele „a înfăptui“/„a realiza“ justiția, însă fac abstracție de rațiunea incriminării faptelor reglementate în Codul penal referitoare la infracțiunile contra înfăptuirii justiției, care nu vizează doar acțiuni sau inacțiuni referitoare la procese penale ajunse în faza judecății.“ ... – Prin Decizia nr. 64 din 9 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, în opinie separată, instanța de contencios constituțional a realizat din nou o analiză a obiectului juridic special al infracțiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal, reținând: „(...) Subliniem în acest sens faptul că infracțiunea de favorizare a făptuitorului face parte din Partea specială - titlul IV al Codului penal - Infracțiuni contra înfăptuirii justiției și are ca obiect juridic special relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției, pentru a căror rezolvare nestingherită făptuitorii nu trebuie să fie ajutați să se sustragă raportului juridic penal sau raportului juridic de executare a pedepsei. Situația premisă constă în aceea că o anumită persoană, căreia i se acordă ajutorul, se află în faza cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Ajutorul trebuie acordat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Această cerință a legii se referă la latura obiectivă a infracțiunii, deoarece ea indică destinația obiectivă a actului de favorizare, și nu finalitatea subiectivă a acestui act. Activitatea judiciară periclitată este tocmai cea a organelor competente pe parcursul procesului penal, începând cu actele de urmărire penală și terminând cu cele de executare. Având în vedere valoarea ocrotită de lege și conținutul constitutiv al infracțiunii, respectiv elementul material al laturii obiective - astfel cum l-am subliniat mai sus - eventuala realizare a sa, prin emiterea, aprobarea sau adoptarea unui act normativ ar putea constitui o cauză de agravare, în niciun caz neputând fi «sustrasă» incriminării și pedepsirii în condițiile legii. O asemenea reglementare pune în pericol existența statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituție, atât în ceea ce privește dimensiunea înfăptuirii justiției, cu consecința încălcării art. 124 din Constituție, cât și a legalității, cu consecința încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție.“ ... – În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție de interpretare și aplicare unitară a dispozițiilor legale nu au fost identificate hotărâri care să fi dat o dezlegarea unitară problemei de drept supuse analizei. Însă, alături de hotărârile indicate în anexele nr. 10-11 (cu referire la prima orientare jurisprudențială)^14 și în anexa nr. 23 (cu referire la a doua orientare jurisprudențială) ^15, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, a reținut în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014 că „inițiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deținător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale. Astfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligația de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situația în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei și este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție, și anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)“. ^14 Sentința penală nr. 363 din 28 iunie 2017 pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 13 din 29 ianuarie 2018 a Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție; Decizia penală nr. 455/A din 18 noiembrie 2016, pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. ^15 Decizia penală nr. 203/A din 18 mai 2016, pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin Decizia penală nr. 231/A/9 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, a menținut soluția de achitare a inculpatului acuzat de comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, reținând că „(…) în doctrina și jurisprudența națională a fost constant susținută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este «un martor», deoarece el nu mai poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală“. În cuprinsul aceleiași decizii s-a făcut trimitere la jurisprudența fostului Tribunal Suprem - Decizia penală nr. 1.975/1979 în care s-a menționat că „(…) principiul potrivit căruia, în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului penal, este trimisă în judecată pentru o infracțiune în legătură cu cea care face obiectul judecății, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat, și nu mai poate fi trasă la răspundere pentru afirmațiile neadevărate făcute cu ocazia ascultării sale în calitate de martor“. ... – În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri prin care să se fi statuat asupra încadrării juridice date faptei unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată, în sensul de a se stabili dacă aceasta întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă sau pe acelea ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în concurs formal cu cele ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului. Potrivit instanței de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în hotărârea Serves contra Franței din 20 octombrie 1997 că atribuirea calității de martor unei persoane și audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrăgea consecințe sancționatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 din Convenție, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcție. Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat faptul că o persoană dobândește calitatea de acuzat - care atrage aplicabilitatea garanțiilor stabilite de art. 6 din Convenție - nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii (Cauza Brusco împotriva Franței, hotărârea din 14 octombrie 2010). Însă, atunci când se examinează problema de a ști dacă dreptul la tăcere - în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligației de a da declarații - poate fi invocat de către martor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se realizează, tangențial, o analiză prin raportare la situația concretă a persoanei, reținându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârșirea infracțiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, așadar, niște suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzației în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale și audiază persoana în calitate de martor (CEDO, Sergey Afanasyev c. Ucrainei, hotărârea din 15 noiembrie 2012, paragraful 58). ... ... ...