Decizia ÎCCJ nr. 5/2019 (RIL)Punctul 6

6. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale aplicabile în materie, reține următoarele: 6.1. Analiza condițiilor de admisibilitate Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a făcut de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 471 din Codul de procedură penală: (1) Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești. (2) Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. (3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești. Art. 472 din Codul de procedură penală, sub aspectul condițiilor de admisibilitate, stabilește că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează la cerere. Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale sus-citate, care enumeră, în categoria subiecților de drept care pot promova recurs în interesul legii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat că această primă condiție referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. Ca urmare a verificării jurisprudenței atașate actului de sesizare, care ar trebui să releve soluționarea în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive a problemei de drept care face obiectul judecății, se constată că este îndeplinită și cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală, respectiv dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează la cerere. ... 6.2. Dispozițiile legale relevante pentru lămurirea problemei de drept (data de început a curgerii termenului de prescripție): + Articolul 154 din Codul penal (1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; ... b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani; ... c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; ... d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani; ... e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda. ... (2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act. (3) În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. (4) În cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, al celor de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile, precum și al infracțiunii de pornografie infantilă, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului. + Articolul 174 din Codul Penal Prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice. ... 6.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii reține următoarele: Problema de drept ridicată în recursul în interesul legii, cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, implică stabilirea datei săvârșirii infracțiunii, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, în cazul infracțiunilor simple (constând într-o singură acțiune sau inacțiune) a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv dacă aceasta este data actului de executare sau data finalizării producerii pagubei/realizării folosului, ulterioară actului de executare. Termenul de prescripție a răspunderii penale pentru o infracțiune începe să curgă (ca regulă) de la data săvârșirii infracțiunii, astfel încât se impune identificarea momentului la care se consideră a fi săvârșită o infracțiune. În acest sens, conform dispozițiilor art. 174 din Codul penal, legea stabilește că: „Prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.“ Referitor la momentul consumării infracțiunii, s-a arătat că: „o infracțiune tip se consideră consumată atunci când toate condițiile din conținutul incriminării sunt întrunite, adică atunci când fapta, în obiectivitatea sa concretă, corespunde perfect obiectivității juridice din textul incriminator“ (Vintilă Dongoroz, Drept penal, Reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 241); „infracțiunea fapt consumat se realizează atunci când activitatea infracțională prezintă toate condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii în configurația tipică a acesteia. Infracțiunea se consumă în momentul în care fapta săvârșită produce rezultatul tipic, potrivit legii, pentru existența infracțiunii în forma tip“ (Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 438); „consumarea infracțiunii are loc în momentul în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidență între fapta concret săvârșită de autor și modelul-tip descris în norma de incriminare“ (Florin Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 666). Așadar, data la care se consideră săvârșită o infracțiune (implicit momentul de la care începe să curgă, ca regulă, termenul de prescripție a răspunderii penale raportat la aceasta) este data de la care fapta concret comisă dobândește relevanță penală, după caz: momentul consumării sau chiar și momentul de la care se poate reține comiterea tentativei respectivei infracțiuni. În acest ultim caz, desigur, sunt avute în vedere doar ipotezele incriminărilor în raport cu care tentativa este posibilă și (în plus) relevantă penal (incriminată/pedepsibilă) - căci în art. 174 din Codul penal legiuitorul se referă la „(...) faptele pe care legea le pedepsește (...) ca tentativă“. Totodată, art. 154 din Codul penal prevede termenele de prescripție a răspunderii penale, stabilind că aceste termene încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii: – în cazul infracțiunilor continue, termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii; ... – în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act; ... – în cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. ... După cum se poate observa, momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale este în directă legătură cu calificarea concretă a faptei, deci cu stabilirea naturii juridice a infracțiunii ca fiind simplă, continuă, continuată sau progresivă. Obiectul prezentului recurs în interesul legii vizează exclusiv infracțiunile simple ce constau într-o singură acțiune sau inacțiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp. Drept urmare, pentru a stabili data săvârșirii acestei infracțiuni, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere doar acest tip de infracțiune. În ceea ce privește calificarea infracțiunilor de înșelăciune comise prin mai multe acte materiale, la care se referă unele dintre hotărârile definitive atașate prezentului recurs în interesul legii, aceasta a fost stabilită în funcție de particularitățile fiecărei cauze în parte, nefiind rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție ca în acest recurs în interesul legii să stabilească dacă, în spețele citate, încadrarea juridică a faptelor a fost sau nu corectă și care dintre formele unității infracționale ar fi trebuit reținute. Data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, va fi stabilită în urma analizei argumentelor logico-juridice care au determinat statuarea unei anumite date a începerii termenului de prescripție a răspunderii penale în cazul altor forme ale unității de infracțiuni. În consecință, pentru identificarea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunii simple, Înalta Curte va analiza modul de reglementare a acestuia și rațiunea pentru care legiuitorul a ales una sau alta dintre soluțiile prevăzute de cod în cazul altor forme ale unității infracționale. Deosebirile existente între infracțiunea simplă și infracțiunea continuă, continuată și progresivă, chiar și atunci când aceasta presupune producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, sunt evidente: a) infracțiunea simplă, sub raport obiectiv, se caracterizează printr-o activitate unică, ce produce rezultatul tipic și nu cunoaște un moment al epuizării distinct de cel al consumării, infracțiunea fapt epuizat fiind posibilă doar la infracțiunile continue, continuate, progresive și la cele de obicei (V. Dongoroz, Drept penal, București, 2000, pag. 244, reeditare curs 1939; V. Papadopol, Formele unității infracționale în dreptul penal român, București 1992, pag. 34; C. Bulai, Manual de drept penal, București 1999, pag. fila 411, C. Mitrache, Drept penal român, București 1994, pag. 109); ... b) infracțiunea continuă implică o continuitate la nivelul acțiunii sau al inacțiunii care constituie elementul material al laturii obiective, în timp ce în cazul infracțiunilor simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive nu există o asemenea continuitate. În cazul primei infracțiuni, subiectul însuși lasă să continue actul de conduită. Tocmai în considerarea faptului că subiectul are posibilitatea de a pune capăt actului său de conduită, dar alege să lase să îi continue efectele, legiuitorul a stabilit, potrivit art. 154 alin. (3) din Codul penal, că, în cazul infracțiunilor continue, termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii; ... c) infracțiunea continuată presupune, potrivit art. 35 alin. (1) din Codul penal, săvârșirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. Infracțiunea continuată, cauză de majorare a pedepsei, implică o reiterare a acțiunii sau a inacțiunii, spre deosebire de infracțiunile examinate în prezentul recurs în interesul legii, care presupun numai o producere succesivă a pagubei ori o obținere succesivă a folosului patrimonial. În considerarea repetării actului de conduită într-o formă care întrunește toate elementele de tipicitate ale unei infracțiuni, conform art. 154 alin. (3) din Codul penal, în cazul infracțiunilor continuate, termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni; Spre deosebire de infracțiunea continuată, în cazul infracțiunilor simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive, nu există acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni săvârșite la diferite intervale de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale. ... d) partea generală a Codului penal nu cuprinde nicio dispoziție privitoare la infracțiunea progresivă. În partea specială a Codului penal sunt incriminate infracțiuni progresive, iar elementele de tipicitate ale acestei forme a unității infracționale au fost identificate prin analiza conținutului lor și generalizarea elementelor comune. ... Astfel, infracțiunea progresivă este definită ca fiind infracțiunea a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării corespunzător unei anumite infracțiuni, se amplifică progresiv, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracțiuni mai grave. În acest caz, rezultatul infracțiunii se amplifică în timp, deși actul de conduită al subiectului a încetat. Spre deosebire de infracțiunea continuă, la care subiectul, având posibilitatea să pună capăt conduitei sale, nu o face, în cazul infracțiunii progresive rezultatul se amplifică în timp, de regulă independent de voința subiectului. Elementul material al infracțiunii progresive este identic cu acela al infracțiunii de bază, constând în acțiunea sau inacțiunea constitutivă a acesteia. Pentru ca amplificarea rezultatului să dea naștere infracțiunii progresive este necesar, pe de o parte, ca posibilitatea amplificării urmărilor să rezulte din cuprinsul textului de incriminare și, pe de altă parte, ca rezultatul amplificat să atribuie faptei care l-a produs o încadrare juridică deosebită, mai grea decât aceea pe care i-o conferea rezultatul inițial. Potrivit art. 154 alin. (3) din Codul penal, în cazul infracțiunii progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii, dar se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. În concluzie, față de cele ce precedă, prin dispozițiile art. 154 din Codul penal, legiuitorul a stabilit data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, în cazul unor forme ale unității infracționale, atât în raport cu conduita subiectului, cât și cu întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii (data ultimului act de executare în cazul infracțiunilor continuate, data la care conduita a încetat în cazul infracțiunii continue și data la care conduita a produs primul rezultat de natură să încadreze fapta în ilicitul penal, în cazul infracțiunii progresive). Deși nu implică încadrarea juridică într-o altă infracțiune, mai gravă, infracțiunile simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive, într-un interval de timp, prezintă asemănări cu infracțiunile progresive, prin amplificarea urmării produse, care poate determina reținerea unei forme agravate (cu titlu de exemplu, incidența dispozițiilor legale privitoare la faptele care au produs consecințe deosebit de grave - art. 256 din Codul penal pentru infracțiunea de înșelăciune și art. 309 din Codul penal pentru infracțiunea de abuz în serviciu). Această perspectivă este apropiată de modul în care fostul Tribunal Suprem a înțeles să interpreteze noțiunea de „dată a săvârșirii infracțiunii“. Astfel, prin Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, s-a stabilit că, în cazul infracțiunilor cu urmări progresive ori ale căror consecințe nu se produc imediat după executarea acțiunii sau inacțiunii de către autor, instanțele care au considerat că „data săvârșirii infracțiunii este aceea a producerii rezultatului, când elementele constitutive ale faptei penale sunt în întregime întrunite“, nu au interpretat corect legea, întrucât „fapta trebuie considerată săvârșită la data executării acțiunii sau inacțiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, indiferent de momentul producerii rezultatului“. Prin aceeași decizie s-a stabilit că: „În cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârșirii infracțiunii, prin această expresie se înțelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului.“ Este important de precizat aici că, spre deosebire de ipoteza avută în vedere de fostul Tribunal Suprem, care viza infracțiunile cu urmări progresive, în care exista o primă acțiune care permitea tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate și, implicit, curgerea termenului de prescripție a răspunderii penale de la data executării acțiunii sau inacțiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, în cazul infracțiunilor a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp și pentru care nu este incriminată tentativa, data acțiunii sau inacțiunii nu se poate identifica cu data săvârșirii infracțiunii și, în egală măsură, cu momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale, în condițiile în care, la acest moment, nu există o infracțiune aflată cel puțin în faza unei tentative pedepsibile. În consecință, în cazul infracțiunilor de: abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din Codul penal, momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obținut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condițiile cerute de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în configurația sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârșită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în forma tip. Prin urmare, atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol concret, dacă, în caz concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune). Momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale nu poate fi extins până la data producerii definitive a pagubei sau până la data realizării definitive a folosului patrimonial. În primul rând, astfel cum s-a arătat anterior, potrivit art. 154 din Codul penal, curgerea termenului de prescripție este legată de data actului de conduită, or infracțiunea simplă nu cunoaște un moment al epuizării, distinct de cel al consumării, infracțiunea fapt epuizat fiind posibilă doar la infracțiunile continue, continuate, progresive și la cele din obicei. Pe de altă parte, având în vedere natura instituției prescripției penale, care presupune, în primul rând, un drept al unei persoane care a comis o infracțiune, aceasta beneficiind de posibilitatea de a nu mai fi trasă la răspundere penală dacă s-a împlinit un termen și, în al doilea rând, faptul că această instituție de drept penal instituie o obligație de rezultat în sarcina statului, reprezentat prin organele judiciare, de a stabili răspunderea penală și de a aplica pedeapsa corespunzătoare celui care a săvârșit o infracțiune, într-un termen rezonabil, nu poate fi acceptat punctul de vedere, care propune calcularea termenului de prescripție de la data producerii definitive a pagubei sau de la data realizării definitive a folosului patrimonial, întrucât acest lucru ar presupune prelungirea în mod excesiv, artificial și nejustificat a termenului de prescripție, după momentul la care a încetat actul de conduită care a dat naștere infracțiunii. În aceste condiții, prin calcularea termenului de prescripție de la data producerii definitive a pagubei sau de la data realizării definitive a folosului patrimonial, s-ar admite că în cazul infracțiunilor simple legiuitorul a dorit să instituie un tratament mai puțin favorabil decât cel aplicabil infracțiunii progresive (tip) care, în principiu, presupune schimbarea încadrării juridice dintr-o infracțiune inițială mai ușoară într-o infracțiune mai gravă. În altă ordine de idei, dacă s-ar accepta soluția propusă de parchet, instanța ar putea fi împiedicată să judece fapta comisă sau să pronunțe o hotărâre cu privire la aceasta, pe considerentul că până la data judecății nu s-a finalizat integral procesul de amplificare a urmării imediate (de pildă, că nu s-a produs încă definitiv paguba/prejudiciul final), cu alte cuvinte, pe motiv că procesul de amplificare (progresivă) a urmării imediate a infracțiunii este încă în curs de desfășurare. ... ...