Decizia ÎCCJ nr. 4/2019 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba București - Secția I penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecății, un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. În raport cu textul legal evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este subsumată îndeplinirii cumulative a trei condiții, respectiv: – completul de judecată care a formulat sesizarea să fi fost învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – chestiunea de drept care formează obiectul sesizării să nu fi fost dezlegată anterior printr-o hotărâre prealabilă sau să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. ... Examinând îndeplinirea acestor condiții în cauză, se constată că instanța care a formulat sesizarea este Curtea de Apel București, iar aceasta este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv apelul declarat de inculpatul I. L. împotriva Sentinței penale nr. 75/12.01.2017 pronunțate de Tribunalul București, prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între inculpat și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. Cu referire la condiția negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă și să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, se constată că și această condiție de admisibilitate este îndeplinită. Cu referire la această condiție de admisibilitate, se reține și că soluția aparent implicită desprinsă din considerentele Deciziei nr. 5/2017 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 19 mai 2017, nu este una cu caracter complet, care să lămurească problema supusă discuției, ca urmare a diferenței semnificative dintre obiectul deciziei menționate și chestiunea antamată în cuprinsul acesteia. Din perspectiva celei de-a treia condiții de admisibilitate a sesizării, trebuie subliniat că astfel cum a statuat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cuprinsul Deciziei nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, „intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când se tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp pot da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanțele naționale“. Ipoteza menționată nu se regăsește însă în prezenta cauză, unde textul art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală este, în forma modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, clar și neinterpretabil, astfel încât nu se justifică apelarea la mecanismul întrebării prealabile. Astfel, anterior adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016, textul art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală avea următorul conținut: (Instanța) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2) -(4) , care nu poate crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. Prin dispozițiile art. II pct. 123 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a dobândit un nou conținut, semnificativ diferit de cel expus anterior, respectiv: (Instanța) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală observă că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în forma aflată în prezent în vigoare, au fost supuse controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, din perspectiva unor critici vizând încălcarea prezumției de nevinovăție și a principiului legalității, invocânduse faptul că imposibilitatea instanței de judecată de a pronunța și o soluție mai ușoară decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, sunt neconstituționale, deoarece exclud înfăptuirea justiției de magistratul judecător. S-a mai susținut că încadrarea juridică a faptei penale, felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare sunt atribuții exclusive ale organelor jurisdicționale și derivă din caracterul imperativ de drept public al acțiunii penale. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 350 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate invocată, în considerentele deciziei arătându-se că, având în vedere scopul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, acela al soluționării cauzelor penale într-un mod reciproc avantajos atât pentru inculpat, cât și pentru stat, susținerea necesității reglementării ipotezei stabilirii, prin acordul de recunoaștere a vinovăției, a unei pedepse nejustificat de mari în raport cu gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului apare ca fiind nejustificată, aceleași rațiuni fiind valabile și cu privire la imposibilitatea judecătorului de a interveni asupra acordului prin pronunțarea unei soluții de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită în acord. Or, în considerarea conținutului legal al textului art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, a cărui lipsă de echivoc este subliniată de folosirea substantivului în forma sa articulată hotărât („soluția“), și având în vedere considerentele expuse de Curtea Constituțională prin decizia precitată și care, potrivit unei jurisprudențe consacrate a instanței de contencios constituțional, au aceeași forță juridică obligatorie ca și dispozitivul (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că dispozițiile legale a căror lămurire se solicită de către instanța de trimitere nu cuprind neclarități sau ambiguități, problema semnalată nefiind o veritabilă chestiune de drept care să justifice intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție prin intermediul mecanismului de asigurare a unei practici judiciare unitare. ...