Decizia ÎCCJ nr. 9/2019 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curților de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Față de cele arătate rezultă că, pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de articolul anterior menționat, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. Or, în speță, se constată că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, respectiv Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie fiind învestită în Dosarul nr. 2.571/279/2016 cu soluționarea apelului declarat de inculpatul P.N.I. împotriva Sentinței penale nr. 1.058 din 14.12.2017, pronunțată de Judecătoria Piatra-Neamț. De asemenea, problema de drept nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești și nu face în prezent obiectul unui recurs în interesul legii, fiind îndeplinită și această condiție prevăzută de lege. Însă, în ceea ce privește condiția privind legătura cu soluționarea cauzei a chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită, interpretarea dată de instanța supremă neavând consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Or, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția ce urmează a fi dată de instanța de trimitere trebuie să existe o relație de dependență, în sensul că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție să producă un efect concret asupra cauzei penale aflate în soluționare pe rolul instanței în ultim grad de jurisdicție. Astfel, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă noțiunea de faptă din conținutul art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală este echivalentă cu noțiunea de acțiune/inacțiune din conținutul art. 35 alin. (1) din Codul penal. Includerea în sfera noțiunii de faptă a actului material din conținutul infracțiunii continuate face posibilă, în opinia curții de apel, soluția de desființare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, motiv de apel invocat în calea de atac exercitată, în speță, de inculpat. Din încheierea de sesizare rezultă, în esență, necesitatea pronunțării de către instanța de judecată asupra tuturor actelor materiale din cuprinsul unei infracțiuni continuate prin dispozitivul sentinței penale, și nu doar în considerentele acesteia, sub sancțiunea desființării hotărârii în calea de atac a apelului cu trimitere spre rejudecare la instanța învestită inițial. Argumentele folosite în susținerea punctului de vedere al completului de judecată vizează aceeași problematică a conținutului dispozitivului, respectiv a considerentelor hotărârii, din perspectiva respectării principiului dublului grad de jurisdicție, pe de o parte, respectiv, al formulării, în termen, a căii de atac. Or, se constată că chestiunea pusă în discuție de instanța de trimitere vizează, în fapt, o altă problematică decât cea expusă în conținutul întrebării adresate Înaltei Curți, respectiv dacă nepronunțarea de către instanța de fond a unei soluții distincte în raport cu toate actele materiale din cuprinsul infracțiunii continuate prin dispozitivul hotărârii atrage sancțiunea trimiterii spre rejudecare, fiind astfel necesară inserarea în dispozitivul hotărârii a unor dispoziții exprese privind fiecare act material în parte. Pe de altă parte, soluția procesuală prevăzută de art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală este incidentă atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului. Însă, din considerentele sentinței penale atacate rezultă că instanța de fond s-a pronunțat cu privire la toate actele materiale din conținutul infracțiunii continuate, dispunând condamnarea inculpatului pentru infracțiunile comise la data de 15.11.2012 și înlăturând motivat din conținutul infracțiunii continuate actele materiale pretins comise la data de 16.11.2012. Modul de rezolvare a acțiunii penale este reflectat și în conținutul dispozitivului hotărârii, instanța de fond eliminând prevederile legale privind caracterul continuat al infracțiunii și menționând expres numărul actelor materiale pentru care a pronunțat soluția de condamnare și data comiterii acestora. Din această perspectivă, mențiunile cuprinse în minuta sentinței penale (care are același conținut cu cel al dispozitivului hotărârii) permiteau decelarea cu ușurință a actelor materiale pentru care s-a dispus soluția de condamnare în cauză și exercitarea, în termenul legal, a căii ordinare de atac. Deopotrivă, împrejurarea relevată în încheierea de sesizare în sensul pronunțării unei soluții direct în calea de atac privând inculpatul de judecata în dublu grad de jurisdicție nu se regăsește în cauză. După cum s-a arătat anterior, instanța de fond s-a pronunțat cu privire la toate actele materiale din conținutul infracțiunilor continuate pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului. Față de cele arătate, întrucât situația juridică ce a generat întrebarea adresată Înaltei Curți nu se regăsește în cauza dedusă judecății instanței de trimitere, iar interpretarea dată de instanța supremă chestiunii de drept invocate nu are consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că dispozițiile legale a căror lămurire se solicită de către instanța de trimitere nu cuprind neclarități sau ambiguități, problema semnalată nefiind o veritabilă chestiune de drept care să justifice intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție prin intermediul mecanismului de asigurare a unei practici judiciare unitare. ...