Decizia ÎCCJ nr. 13/2020 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție XII.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curților de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Față de cele arătate rezultă că, pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de articolul anterior menționat, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. Or, în speță, se constată că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie fiind învestită, în Dosarul nr. 4.233/109/2018, cu soluționarea apelurilor declarate de parchet și de inculpați împotriva Sentinței penale nr. 229 din 16.07.2019, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția penală. De asemenea, rezolvarea dată chestiunii de drept ce face obiectul trimiterii preliminare este susceptibilă a avea consecințe juridice directe asupra modului de soluționare a fondului cauzei. Deopotrivă, problema de drept nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești și nu face, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii. Prin urmare, în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind calitatea întreprinzătorului titular al unei întreprinderi individuale. ... XII.2. Privitor la fondul chestiunii de drept Soluționarea problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție presupune stabilirea relației dintre întreprinzător și întreprinderea individuală, respectiv natura juridică a raportului dintre întreprinzătorul titular și întreprinderea individuală. Astfel, potrivit art. 2 lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, întreprinzătorul este persoana fizică care organizează o întreprindere economică (activitate economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege). Întreprinderea individuală reprezintă, conform art. 2 lit. g) din același act normativ, întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică. Din economia dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008 rezultă că legiuitorul a conferit calitatea de subiect de drept implicat în raporturile juridice, respectiv de titular al ansamblului de drepturi și obligații instituite în desfășurarea activităților economice întreprinzătorului persoană fizică, și nu întreprinderii individuale care este o entitate fără personalitate juridică. În acest sens, art. 4 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 prevede că activitățile economice pot fi desfășurate de persoanele fizice ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, iar potrivit art. 7 alin. (1) , obligația de înregistrare și autorizare a funcționării îi incumbă întreprinzătorului persoană fizică, și nu întreprinderii individuale, care nu dobândește personalitate juridică prin înregistrarea la registrul comerțului, prevedere expresă reglementată în art. 22 din aceeași ordonanță de urgență. În același sens converg și prevederile inserate în cuprinsul capitolul III secțiunea a 2-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008, relative la „Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale“, din denumirea marginală a acestei secțiuni rezultând, cu certitudine, că subiectul de drept titular al ansamblului de drepturi și obligații pe care legea le instituie este întreprinzătorul persoană fizică. Nu în ultimul rând, se constată că art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 reglementează doar cazurile de încetare a activității și de radiere a întreprinzătorului persoană fizică. Această concluzie rezultă și din considerentele Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 23 februarie 2016, instanța supremă relevând că „întreaga construcție normativă existentă în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 este centrată pe ideea recunoașterii întreprinzătorului ca unic subiect de drept implicat în raporturile juridice pe care le disciplinează. (...) În acest context normativ rezultă că întreprinderea individuală constituie o formă de activitate economică organizată în condițiile legii de persoana fizică titulară, iar nu o entitate de sine stătătoare, capabilă a dobândi drepturi și obligații proprii în condițiile prevăzute de art. 188 din Codul civil“. Prin urmare, legiuitorul nu a conferit întreprinderii individuale calitatea de subiect de drept distinct de întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale. În același sens a concluzionat și Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 209/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 11 iulie 2019, în cazul similar al întreprinderii familiale. Pe cale de consecință, neexistând o separare între întreprinderea individuală și întreprinzătorul titular al acesteia, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, acesta din urmă este subiectul de drept angajat în relațiile cu terții, învestind întreprinderea individuală cu exercitarea unui serviciu de interes public, autoritățile publice învestesc însuși întreprinzătorul cu exercitarea acestui serviciu. În aceste condiții, serviciul de interes public este prestat de întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale, iar învestirea, controlul și supravegherea de către autoritățile publice relativ la îndeplinirea respectivului serviciu public se realizează cu privire la întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale, care dobândește calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Și considerentele hotărârii prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, menționată anterior, în sensul că „subiectul de drept angajat în relațiile cu terții este întotdeauna întreprinzătorul persoană fizică“, „doar acesta având capacitatea de a-și asuma obligații (...) și de a răspunde (...)“, conduc la concluzia că întreprinzătorul este cel care exercită serviciul de interes public. În raport cu ipoteza relevată în conținutul întrebării ce face obiectul sesizării, respectiv în situația în care activitatea economică desfășurată în cadrul întreprinderii individuale constă în prestarea unui serviciu de interes public, supus controlului ori supravegherii autorităților publice, întreprinzătorul, care organizează această activitate, este persoana supusă controlului ori supravegherii autorităților publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu, așa încât acesta are calitatea de funcționar public în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale nu face parte dintre persoanele la care se referă art. 308 alin. (1) din Codul penal, nefiind o persoană care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal. Astfel, pe de o parte, întreprinderea individuală nu are, în mod cert, calitatea de persoană fizică, ci reprezintă o formă de organizare a unei activități, respectiv o întreprindere economică organizată de un întreprinzător persoană fizică, cu sensul atribuit întreprinderii economice în art. 2 lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008. Pe de altă parte, întreprinzătorul nu exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul întreprinderii individuale. Acesta este titularul întreprinderii individuale, persoana care organizează întreprinderea și care răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii, după cum rezultă din art. 26 din aceeași ordonanță de urgență. Nu în ultimul rând, în considerentele Deciziei nr. 1/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a reținut, cu caracter obligatoriu, că „întreprinzătorul persoană fizică - titular al întreprinderii individuale - este cel care, în calitate de «angajator persoană fizică», poate angaja terțe persoane“. Prin urmare, raporturile dintre persoana fizică - întreprinzătorul titular și întreprinderea individuală nu sunt raporturi de subordonare, întreprinzătorul nu este angajat, nu exercită vreo însărcinare în cadrul întreprinderii individuale și nu lucrează în serviciul acesteia. Față de cele ce precedă, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionează în sensul că întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale nu este inclus în sfera de incidență a prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, neavând calitatea de persoană care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal. În concepția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008, întreprinzătorul nu exercită vreo însărcinare în cadrul întreprinderii, ci este însuși titularul întreprinderii individuale, cel care organizează activitatea sub forma unei întreprinderi individuale. În situația în care întreprinzătorul, ca titular al unei întreprinderi individuale, exercită un serviciu de interes public care este supus controlului ori supravegherii autorităților publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, acesta are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Având în vedere problema de drept supusă analizei și modalitatea de redactare a întrebării adresate de instanța de sesizare, se apreciază că se impune reformularea acesteia din rațiuni de acuratețe juridică, în condițiile în care chestiunea de drept în discuție rezultă cu claritate din conținutul întrebării, așa încât nu aduce atingere limitelor sesizării, dar și în considerarea naturii și scopului procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, mecanism de prevenire a unei practici judiciare neunitare În considerarea celor expuse, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 4.233/109/2018, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale reprezintă, în sensul prevăzut de art. 308 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 175 alin. (2) teza a II-a din Codul penal, persoana care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, respectiv în cadrul unei întreprinderi individuale ce exercită un serviciu de interes public, care este supusă controlului ori supravegherii autorităților publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public“ și va stabili că: Întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale nu are, în sensul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, calitatea de persoană care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, în raporturile cu întreprinderea individuală. În cazul în care întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale exercită un serviciu de interes public care este supus controlului ori supravegherii autorităților publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, acesta are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. ... ...