Decizia ÎCCJ nr. 10/2021 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov, Secția penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curților de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Față de cele arătate rezultă că pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de articolul anterior menționat, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. Potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sesizarea trebuie să conducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020). De asemenea, jurisprudența recentă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării în situația în care, deși nu există o hotărâre prealabilă sau o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii prin care să se fi statuat explicit asupra chestiunii de drept ridicate de instanța de trimitere, dezlegarea acesteia rezultă în mod implicit dintr-o astfel de decizie, pronunțată anterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 17 din 10 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 29 iunie 2017; Decizia nr. 13 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 939 din 7 noiembrie 2018). În același sens, prin Decizia nr. 18 din 5 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, referitor la condiția privind existența unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de instanța supremă prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, că aceasta se analizează nu numai prin raportare la hotărâri prin care să se fi statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicate de instanța de trimitere, ci și pe baza considerentelor unei asemenea decizii, dacă aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate. Or, în speță, deși chestiunea de drept ridicată prin intermediul sesizării în cauză nu a mai fost examinată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat în mod explicit asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, s-a apreciat că nu este necesară intervenția instanței supreme, fiind deja pronunțată o decizie anterioară în aceeași procedură, care indică/prezintă criteriile pe baza cărora instanța de trimitere poate stabili încadrarea juridică ce se impune a fi dată faptelor cu judecarea cărora a fost învestită. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că sesizarea instanței supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziții constatate neconstituționale, pe motivul inexistenței unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile, echivalează cu ignorarea limitelor prerogativelor instanței supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală. În exercitarea competenței sale constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție poate asigura doar interpretarea și aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanțele judecătorești, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului - primar ori delegat. Analizând în aceste coordonate teoretice și jurisprudențiale sesizarea Curții de Apel Brașov, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală. În speță, se constată că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflată în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Brașov - Secția penală fiind învestită, în Dosarul nr. 19.055/197/2019, cu soluționarea apelurilor formulate de părțile civile S.J. Brașov și D. (fostă M.) E.F. împotriva Sentinței penale nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunțată de Judecătoria Brașov, iar în prezent chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În ceea ce privește condițiile privind, pe de o parte, existența unei veritabile chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și, pe de altă parte, ca aceasta să nu mai fi fost dezlegată prin mecanismele ce asigură unificarea practicii judiciare, nu sunt îndeplinite în speță. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prezenta sesizare nu implică interpretarea in abstracto a dispozițiilor legale aplicabile în speță, nefiind astfel îndeplinită condiția ca sesizarea să vizeze o chestiune de drept, cu un anumit nivel de dificultate apt să declanșeze mecanismul reglementat de legiuitor în art. 475 din Codul de procedură penală. Deopotrivă, chestiunea de drept care face obiectul sesizării se rezumă la aplicabilitatea în speța dedusă judecății a Deciziei nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016). Prin decizia pronunțată în interesul legii s-a statuat că, „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă“. În considerentele deciziei menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „dispozițiile art. 49 și ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat“, iar „asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii și al contractului, asumându-și o obligație proprie și nefiind ținut la reparație în condițiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil“, menționând că, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător, se poate angaja răspunderea civilă delictuală a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului. Problema de drept care a generat sesizarea instanței supreme rezidă în necorelarea prevederilor art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cele ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală (astfel cum a fost interpretat ca având caracter constituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 257 din 26 aprilie 2017), sub aspectul termenului până la care se poate face constituirea de parte civilă și introducerea în proces a părții responsabile civilmente. Prin Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) “ din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională. În considerentele deciziei menționate, Curtea a constatat, pe de o parte, „că posibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente «până la începerea cercetării judecătorești», în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al părții responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală“ (paragraful 30), și, pe de altă parte, „că este necesar ca, prin normele procesual penale în materie, să se asigure dreptul părții responsabile civilmente de a formula cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, și anume dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, și dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale părții responsabile civilmente, pe de altă parte“ (paragraful 33). Ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 257 din 26 aprilie 2017 obligatorie în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, în lipsa intervenției legiuitorului, s-a produs o necorelare între termenul în care persoana vătămată se poate constitui partea civilă, respectiv până la începerea cercetării judecătorești [conform art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală], și termenul în care se poate solicita introducerea în proces a părții responsabile civilmente, respectiv în cursul procedurii de cameră preliminară [conform art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost interpretat ca având caracter constituțional prin Decizia nr. 257/2017]. Însă omisiunea legiuitorului de a corela dispozițiile Codului de procedură penală, în urma pronunțării unor decizii de către Curtea Constituțională, nu poate fi suplinită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismul juridic de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 475 din Codul de procedură penală care are ca obiectiv preîntâmpinarea unei practici neunitare în aplicarea și interpretarea legii de către instanțele judecătorești întrucât excedează nu numai obiectului unei sesizări de dezlegare a unei probleme de drept, ci și prerogativelor instanței supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituția României, republicată. Nu în ultimul rând, aplicabilitatea, în speța dedusă judecății, a unei decizii obligatorii a instanței supreme, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, sau aplicarea unei decizii a instanței de contencios constituțional, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, constituie atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, iar nu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare. Deopotrivă, corelarea unor dispoziții legale procesual penale revine legiuitorului, singurul abilitat să stabilească termenele și forma în care se poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal, cu asigurarea unui just echilibru între drepturile părților, respectiv ale părții civile, ale inculpatului și ale părții responsabile civilmente. Inclusiv instanța de trimitere a achiesat implicit la această concluzie, constatând existența unor chestiuni de neconstituționalitate a textului art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, motiv pentru care a dispus, prin încheierea din data de 26 octombrie 2020, sesizarea Curții Constituționale. Pentru motivele arătate, având în vedere că problema de drept supusă dezlegării nu presupune interpretarea unor dispoziții legale în abstract, ci aplicarea unei decizii pronunțate anterior de instanța supremă la o situație particulară, revine instanței de învestite cu soluționarea cauzei să o lămurească și să o sancționeze, dacă este cazul. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ...