Decizia ÎCCJ nr. 3/2021 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 1841/740/2017, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: XII.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curților de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Din cuprinsul prevederilor legale care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecății, în fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printro hotărâre obligatorie pentru toate instanțele; ... – chestiunea de drept pusă în discuție să fie una veritabilă, dificilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite; ... – chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei. ... Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală este învestită în ultimă instanță, în Dosarul nr. 1.841/740/2017, cu soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria și de părțile civile (...) împotriva Sentinței penale nr. 158 din 18 aprilie 2019 a Judecătoriei Alexandria. Totodată, astfel cum rezultă din relațiile comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind aceste chestiuni de drept. Întrebările ce fac obiectul sesizării reprezintă veritabile probleme de drept, care, prin gradul lor de dificultate, necesită o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanței supreme. O dovadă în acest sens o reprezintă divergențele de opinii cu privire la interpretarea acestora, rezultate în urma consultării instanțelor judecătorești și a specialiștilor din cadrul facultăților de drept. Rezolvarea dată chestiunilor de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecințe juridice directe asupra modului de soluționare a cauzei, în condițiile în care aceasta vizează două dintre elementele de tipicitate ale infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal, care constituie obiectul acuzației penale. ... XII.2. Cu privire la fondul chestiunilor de drept Infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal, face parte din categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, fiind reglementată în cuprinsul titlului IV - Infracțiuni contra înfăptuirii justiției din partea specială a Codului penal. Conținutul legal al infracțiunii constă în sustragerea, distrugerea, reținerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară. Din textul art. 275 alin. (1) din Codul penal și din amplasarea acestuia în sistematizarea Codului penal reiese că valoarea socială protejată prin intermediul normei penale (obiectul juridic) constă în relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, care implică respectarea strictă a măsurilor privind păstrarea și circulația mijloacelor de probă și a înscrisurilor necesare aflării adevărului într-o procedură judiciară. Obiectul juridic al infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, dar și exprimarea legiuitorului „în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară“ condiționează latura obiectivă a infracțiunii de situația premisă a declanșării anterioare a unei proceduri judiciare. Interpretarea dispozițiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal în sens contrar ar conduce la o dublă încălcare a dispozițiilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. O primă încălcare ar consta în înlăturarea previzibilității normei de incriminare, întrucât sancționarea penală a sustragerii, distrugerii, reținerii, ascunderii ori alterării unor obiecte sau documente săvârșită înainte ca acestea să aibă calitatea formală de probe (mijloace de probă sau înscrisuri) întro procedură judiciară ar institui o ambiguitate incompatibilă cu art. 7 din Convenție, în condițiile în care ar impune autorului să anticipeze declanșarea unei proceduri judiciare împotriva sa, în care aceste obiecte ori înscrisuri vor fi probe. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind art. 7 din Convenție, reflectată în Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, legea trebuie să definească clar infracțiunile și pedepsele pe care le reprimă. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate cunoaște, din formularea dispoziției relevante și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării instanțelor referitoare la aceasta, ce acte și omisiuni îi angajează răspunderea penală. Noțiunea de „lege“ utilizată în art. 7 corespunde aceluiași concept care figurează în alte articole ale Convenției; ea cuprinde dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică cerințe calitative, inclusiv cele ale accesibilității și previzibilității. În același sens, în paragraful 30 al Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, Curtea Constituțională a reținut următoarele: „Cu privire la principiul legalității incriminării și pedepsei, «nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege», Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că garanțiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă o componentă esențială a supremației legii și ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție a drepturilor omului, după cum atestă faptul că art. 15 din Convenție nu permite nicio derogare de la aceste garanții în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii. Așa cum rezultă din obiectul și scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat și aplicat în așa fel încât să se asigure o protecție efectivă împotriva urmăririlor și a condamnărilor penale arbitrare. Noțiunea de «drept» utilizată în art. 7 paragraful 1, ce corespunde celei de «lege» din cuprinsul altor articole din Convenție, înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară și presupune cerințe calitative, îndeosebi cele cu privire la accesibilitate și previzibilitate. (...)“ O a doua încălcare ar deriva din caracterul extensiv al interpretării normei de incriminare, în defavoarea persoanei acuzate, imprimat de lărgirea înțelesului noțiunii de „procedură judiciară“, prin includerea și a perioadei anterioare începerii urmăririi penale. În Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că, potrivit jurisprudenței sale, art. 7 consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Dacă acesta interzice în special extinderea câmpului de aplicare a infracțiunilor existente la faptele care, anterior, nu constituiau infracțiuni, el prevede, de asemenea, principiul că legea penală nu trebuie să fie aplicată extensiv în defavoarea persoanei acuzate, de exemplu, prin analogie. În condițiile în care legiuitorul se referă la o „procedură judiciară“, ea nu poate fi înțeleasă decât ca o procedură judiciară existentă, iar interpretarea dispozițiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal în sensul că norma de incriminare ar putea privi și o procedură judiciară ce se va declanșa în viitor echivalează cu o interpretare extensivă in malam partem. În acest sens, în doctrină s-a arătat că infracțiunea se grefează pe o situație premisă, care constă în existența unei proceduri judiciare în care să se folosească înscrisuri și mijloace materiale de probă. În absența unei astfel de proceduri se va putea pune problema unei alte infracțiuni - de exemplu, furt (art. 228 din Codul penal), distrugere (art. 253 din Codul penal) sau sustragere sau distrugere de înscrisuri (art. 259 din Codul penal). Folosirea noțiunilor de „mijloace materiale de probă“ și de „înscrisuri“ în cuprinsul normei de incriminare conduce, de asemenea, la concluzia că situația premisă a infracțiunii prevăzute în art. 275 alin. (1) din Codul penal este reprezentată de o procedură judiciară în curs. Dispoziția legală în discuție este una de trimitere la definițiile date de lege noțiunilor de „înscrisuri“ sau de „mijloace materiale de probă“. În procesul penal, acestea sunt definite de art. 197, respectiv de art. 198 din Codul de procedură penală, în cuprinsul titlului IV - Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii, iar în procesul civil, de art. 265, respectiv de art. 341 din Codul de procedură civilă, în cuprinsul subsecțiunii a 3-a (Probele) a secțiunii a 2-a (Cercetarea procesului) a capitolului II (Judecata). Or, potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Constituie probă orice element de fapt (...) care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal“. De asemenea, potrivit alin. (2) lit. e) al aceluiași articol, „Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: (...) e) înscrisuri, (...) mijloace materiale de probă“. Totodată, conform dispozițiilor art. 249 din Codul de procedură civilă, „cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească“. Potrivit art. 250 din Codul de procedură civilă, „Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, (...) prin mijloacele materiale de probă, (...).“ A admite că dispozițiile art. 275 alin. (1) din Codul penal se referă la obiectele care pot servi la aflarea adevărului și la lucrurile care servesc la stabilirea unui fapt într-o posibilă procedură judiciară înseamnă a extinde norma de incriminare la o gamă nelimitată de obiecte și de lucruri care pot servi la aflarea adevărului ori la stabilirea unui fapt în proceduri penale și extrapenale viitoare și eventuale. Practic, orice obiect sau lucru poate avea aptitudinea de a servi la aflarea adevărului sau la stabilirea unui fapt în proceduri judiciare viitoare și eventuale. Situația este aceeași în cazul înscrisurilor, în condițiile în care orice înscris poate avea vocația de a contribui la aflarea adevărului sau la stabilirea unui act ori fapt juridic în proceduri penale ori extrapenale viitoare și eventuale. Or, o astfel de extindere nelimitată a normei de incriminare ar conduce la ruperea legăturii dintre infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri și sfera infracțiunilor contra înfăptuirii justiției și ar permite aplicarea arbitrară a normei de incriminare. Aptitudinea unui obiect sau lucru de a servi la aflarea adevărului ori la stabilirea unui fapt, ca și vocația unui înscris de a contribui la aflarea adevărului sau la stabilirea unui act ori fapt juridic se raportează la o procedură judiciară începută, ca situație premisă care exclude extinderea nelimitată a normei de incriminare. În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, acesta poate fi orice persoană. Norma de incriminare nu exclude răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri a autorului faptei în care mijloacele materiale de probă sau înscrisurile ar avea aptitudinea de a fi folosite ca probe. Această concluzie se impune ca urmare a interpretării literale a dispozițiilor art. 275 din Codul penal, în cuprinsul cărora legiuitorul nu a introdus nicio condiție cu privire la subiectul activ al infracțiunii și nicio excepție pentru autorul faptei prevăzute de legea penală care formează obiectul procesului penal început. O interpretare contrară ar conduce la extinderea în mod nepermis a cazurilor strict prevăzute de legea penală care conduc la înlăturarea răspunderii penale. Când legiuitorul a considerat necesar să excludă anumite persoane din sfera subiecților activi ai anumitor infracțiuni a precizat în mod expres acest lucru, așa cum, de exemplu, a procedat în cazul infracțiunii de obstrucționare a justiției, prevăzută de art. 271 din Codul penal, precum și al infracțiunilor reglementate de art. 266, art. 268, art. 269 și art. 270 din Codul penal. Astfel, dispozițiile alin. (2) al art. 271 din Codul penal [care prevăd că „Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracțiunea care formează obiectul procesului penal.“] și cele ale art. 266 alin. (2) și (3) , art. 268 alin. (3) , art. 269 alin. (3) și art. 270 alin. (3) nu au corespondent în cazul infracțiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal. În plus, dispozițiile art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform cărora „suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare“, nu pot constitui temei pentru înlăturarea răspunderii penale a autorului infracțiunii în care mijloacele de probă sau înscrisurile sustrase, distruse, reținute, ascunse ori alterate aveau aptitudinea de a fi folosite ca probe, grefată pe dreptul acestuia de a nu se autoincrimina. În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul suspectului sau inculpatului de a nu se autoincrimina nu se extinde la utilizarea în procedurile penale a materialelor care pot fi obținute de la persoana acuzată prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de voința suspectului, cum sunt documentele obținute în baza unui mandat, mostre de respirație, sânge sau urină și țesut uman în scopul testului ADN (Saunders c. Regatului Unit [MC], § 69; O´Halloran și Francis c. Regatului Unit [MC], § 47). În același sens, în paragrafele 18 și 19 ale Deciziei nr. 571 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 6 martie 2020, Curtea Constituțională a reținut următoarele: 18. (...) Prin Decizia din 15 iunie 1999, pronunțată în Cauza Tirado Ortiz și Santiago Lozano Martin împotriva Spaniei, (...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, deși nu sunt explicit menționate în art. 6 din Convenție, dreptul de a tăcea și cel de a nu se autoincrimina sunt standarde internaționale general recunoscute care stau la baza noțiunii de proces echitabil reglementate prin norma convențională anterior referită. Rațiunea este, între altele, de a proteja acuzatul împotriva unor obligații incorecte impuse de autorități și de a contribui în acest fel la evitarea unor erori judiciare și la îndeplinirea scopurilor art. 6 din Convenție. S-a constatat, astfel, că dreptul de a nu se autoincrimina, în special, presupune că într-un proces penal acuzarea trebuie să dovedească și să formuleze învinuirea fără a recurge la probe obținute prin metode coercitive sau opresive, contrare voinței acuzatului. În acest sens, dreptul în discuție este strâns legat de prezumția de nevinovăție prevăzută la paragraful 2 al articolului analizat. ... 19. Prin aceeași decizie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul de a nu se autoincrimina se referă, înainte de toate, la respectarea dorinței de a tăcea a persoanei acuzate. Conform legislației din statele membre și din alte țări, acest drept nu se extinde și la folosirea, în procedurile penale, a materialelor obținute de la acuzat în virtutea exercitării de către autorități a unor puteri obligatorii care există independent de voința inculpatului, cum ar fi documentele obținute în urma unei percheziții, testele de respirație, sânge ori urină sau testarea țesuturilor pentru stabilirea ADN-ului. ... Or, atât din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale, în prezent, nu există o bază convențională suficientă pentru a exclude din sfera de aplicare a normei de incriminare prevăzute în art. 275 alin. (1) din Codul penal pe autorul faptei prevăzute de legea penală care sustrage, distruge, reține, ascunde ori alterează mijloace materiale de probă sau înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului în procesul penal început cu privire la fapta prevăzută de legea penală și/sau cu privire la autorul acesteia. ... ...