Decizia ÎCCJ nr. 17/2020 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 678/740/2019, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a se dezlega, reține următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curților de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. În lumina celor arătate rezultă că, pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie îndeplinite mai multe condiții prevăzute în mod cumulativ și imperativ, respectiv: a) întrebarea să fie formulată în cursul judecății și de un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți de apel sau tribunal; ... b) cauza să fie soluționată în ultimă instanță; ... c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective; ... d) Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat anterior asupra acelei chestiuni printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. ... În speță, se constată că sunt îndeplinite primele două condiții [lit. a) și b) ] privind existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală fiind învestită, în Dosarul nr. 678/740/2019, cu soluționarea apelului declarat de persoana vătămată GAS - Junior împotriva Sentinței penale nr. 490 din 6 decembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Alexandria. Este îndeplinită în cauză și cea de-a treia cerință impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât soluționarea pe fond a apelului cu care a fost învestită Curtea de Apel București depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări [lit. c) ]. De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii [lit. d) ]. Astfel, admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale (în speță) de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului. Prin sintagma „soluționarea pe fond a cauzei“ folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării și procesul penal în curs trebuie astfel să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare. În speță, se observă că prima instanță a dispus, în baza art. 124 alin. (3) din Codul penal, înlocuirea măsurii educative a internării într-un centru educativ pe o perioadă de 3 ani, dispusă prin Sentința penală nr. 490 din 12 decembrie 2018 a Judecătoriei Alexandria, cu măsura educativă a internării într-un centru de detenție pe o perioadă de 3 ani, conform art. 125 alin. (2) din Codul penal, și a dedus din durata măsurii educative aplicate reținerea, arestarea preventivă, arestul la domiciliu și durata executată în centrul educativ. Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel persoana vătămată care, printre alte motive de apel, a criticat, sub aspectul legalității, deducerea din durata măsurii educative a internării într-un centru de detenție aplicate a duratei deja executate din măsura internării într-un centru educativ, dispusă prin Sentința penală nr. 490 din 12 decembrie 2018 a Judecătoriei Alexandria. În speță, deducerea sau nededucerea perioadei executate din măsura educativă a internării într-un centru educativ din durata măsurii educative a internării într-un centru de detenție poate conduce la soluții diferite sub aspectul duratei efective de executat a măsurii educative a internării într-un centru de detenție, în funcție de rezolvarea ce ar fi dată chestiunii de drept puse în discuție de către Curtea de Apel București. Față de cele arătate, se constată că rezolvarea chestiunii de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție este de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal. În consecință, chestiunea de drept care formează obiectul sesizării prealabile este admisibilă. Cu privire la fondul chestiunii de drept Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări este determinată de faptul că legiuitorul nu a reglementat expres deducerea din durata măsurii educative a internării într-un centru de detenție aplicate a duratei deja executate din măsura internării într-un centru educativ. De aceea, chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în jurisprudența sa (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015), a arătat, în esență, că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței, nefiind astfel avută în vedere situația vidului legislativ, este evident că până la o viitoare reglementare este necesar ca prin intermediul acestui instrument de unificare a practicii judiciare să se pronunțe, bineînțeles, fără a adăuga la lege, ci printr-o interpretare logico-juridică sistematică a normelor juridice incidente, o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea de principiu a chestiunii supuse dezbaterii, respectiv „În aplicarea dispozițiilor art. 124 alin. (3) din Codul penal, în cazul înlocuirii măsurii educative a internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenție, fiind incidentă ipoteza concursului de infracțiuni, se scade din durata măsurii educative a internării într-un centru de detenție perioada executării măsurii educative a internării într-un centru educativ?“ În primul rând, chestiunea analizată nu își găsește rezolvare, neavând incidență directă, în problema de drept și soluția impusă acesteia prin Decizia nr. 2 din 26 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 15 martie 2016, respectiv că „în ipoteza infracțiunilor concurente săvârșite în timpul minorității, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracțiune concurentă și executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea și stabilirea sancțiunii conform art. 129 alin. (1) din Codul penal.“ Această decizie vizează doar ipoteza necomputării duratei deja executate dintr-o măsură educativă neprivativă de libertate dispusă pentru o infracțiune concurentă din durata măsurii educative rezultante dispuse ulterior, în considerarea întregii pluralități infracționale reținute în sarcina infractorului minor. După cum se evidențiază și în cuprinsul acestei hotărâri prealabile, unul dintre principalele motive care au fundamentat această soluție a fost eterogenitatea măsurilor educative neprivative de libertate, diferențele obiective existente între acestea, precum și între acestea și măsurile educative privative de libertate, aspecte care fac practic imposibilă scăderea duratei deja executate într-una dintre ele din durata unei alteia, dispusă ulterior ca măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracțiuni. Or, este evident că această problemă nu se ridică în prezenta situație supusă discuției, în speță fiind vorba despre măsurile educative privative de libertate, a căror executare implică, în esență, același aspect: privarea de libertate a minorului, în condițiile supunerii acestuia, pe durata executării, la programe de pregătire școlară și calificare profesională potrivit aptitudinilor acestuia, precum și la programe de reintegrare socială. Astfel, art. 124 din Codul penal reglementează regimul juridic al măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru educativ ce reprezintă, alături de internarea într-un centru de detenție, prevăzută de art. 125 din Codul penal, cele mai aspre sancțiuni penale ce pot fi aplicate minorilor infractori. Dispozițiile art. 124 alin. (3) din Codul penal au în vedere cazul unui infractor minor aflat în executarea măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru educativ care este judecat pentru o altă infracțiune săvârșită anterior dispunerii definitive a internării în centrul educativ sau care săvârșește o nouă infracțiune, în timpul executării măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru educativ, pentru care de asemenea este judecat. În aceste condiții, potrivit aceluiași text de lege [art. 124 alin. (3) din Codul penal], instanța poate să mențină măsura educativă inițial dispusă, prelungind durata acesteia, dar fără ca astfel să se depășească maximul prevăzut de lege [3 ani, potrivit art. 124 alin. (2) din Codul penal], sau să înlocuiască măsura educativă privativă de libertate anterior dispusă cu măsura educativă privativă de libertate mai severă, respectiv internarea într-un centru de detenție. Este de observat că doar în raport cu această ultimă soluție, lăsată la alegerea instanței, în ipotezele indicate de art. 124 alin. (3) din Codul penal, se ridică problema de drept care constituie obiectul sesizării. Rezultă că dacă instanța ar opta pentru prima dintre soluțiile sancționatoare pe care legea i le pune la dispoziție în această ipoteză, și anume menținerea măsurii educative inițial dispuse (internarea în centrul educativ), prelungind durata acesteia, dar fără să depășească maximul de 3 ani prevăzut de lege, perioada deja executată (din măsura educativă privativă de libertate în cauză) până la judecarea noii infracțiuni și dispunerea prelungirii respectivei măsuri educative se va deduce din durata aceleiași măsuri educative stabilite (prin prelungire) în final pentru întreaga pluralitate de infracțiuni comisă de infractorul minor. Concluzia care se desprinde este că, în pofida faptului că operațiunea deducerii nu este prevăzută expres de lege, în acest caz totuși ea se impune în mod firesc, logic și natural, fiind de neconceput neaplicarea sa pe motivul inexistenței unei dispoziții legale explicite care să o consacre, altfel fiind posibil ca infractorul minor să execute, pentru o pluralitate de infracțiuni comise, o sancțiune privativă de libertate (cu titlu de măsură educativă) superioară maximului permis de lege. Acceptarea punctului de vedere potrivit căruia este imposibilă deducerea măsurii educative a internării în centrul educativ deja executate, în ipoteza analizată, ridică serioase incongruențe juridice și prin raportare la imperativul scăderii duratei măsurilor preventive privative de libertate din durata final stabilită a unei măsuri educative privative de libertate. A fortiori, dacă durata măsurilor preventive privative de libertate se deduce din durata internării în centrul de detenție, dispusă în baza art. 124 alin. (3) din Codul penal, prin înlocuirea internării în centrul educativ, în ipotezele acelui text legal, se impune aceeași soluție prin raportare la perioada de privare de libertate executată deja cu titlu de măsură educativă privativă de libertate a internării în centrul educativ. În caz contrar, s-ar ajunge la crearea unei situații mai grave minorului infractor aflat într-o situație juridică identică cu infractorul major, respectiv săvârșirea de infracțiuni concurente ce au fost judecate separat, pentru care s-a aplicat și executat deja o parte dintr-o sancțiune penală privativă de libertate, înainte de pronunțarea hotărârii definitive finale vizând întreaga pluralitate de infracțiuni comisă. Evident că inculpatul major va beneficia de deducerea perioadei executate, pe când infractorul minor nu, ceea ce este inadmisibil, raportat la faptul că legiuitorul penal a urmărit, pentru minori, instituirea unui regim sancționator specific, diferențiat, în sensul unui grad de severitate mai scăzut față de regimul sancționator incident în cazul infractorilor majori. Convergent, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 601 din 27 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 13 decembrie 2018, a admis excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, constatându-se că sintagma „cel puțin“ din cuprinsul acestora este neconstituțională. Printre considerentele principale ale acestei decizii, instanța de contencios constituțional a avut în vedere tocmai faptul că prevederea legală în cauză conducea la o situație mai nefavorabilă în cazul infractorilor minori, prin comparație cu situațiile similare vizându-i pe infractorii majori. Mai mult, dispozițiile art. 127 din Codul penal fac trimitere la art. 73 din Codul penal, care reglementează deducerea privării de libertate executate în afara țării. Astfel, din durata unei măsuri educative privative de libertate dispuse în România în sarcina unui infractor minor (indiferent de principiul de aplicare în spațiu a legii penale române potrivit căruia a fost acesta judecat, respectiv teritorialitatea, personalitatea, realitatea sau universalitatea) urmează a se computa, după caz, durata unei eventuale măsuri preventive privative de libertate sau a unei măsuri educative privative de libertate dispuse pentru aceeași persoană și pentru aceeași infracțiune de către o instanță străină a cărei hotărâre este recunoscută în România. Or, este discriminatoriu ca durata deja executată a unei măsuri educative privative de libertate executate în străinătate, care poate fi doar parțial echivalentă cu măsurile educative privative de libertate reglementate de legiuitorul român, să se deducă din durata unei măsuri educative privative de libertate aplicate în România, fără ca același tratament să se aplice însă în cazul în care, potrivit art. 124 alin. (3) din Codul penal, instanța ar înlocui internarea în centrul educativ cu internarea în centrul de detenție. Aceeași concluzie se impune și față de deducerea măsurii arestării preventive dispuse față de minorul care se află în executarea măsurii educative a internării într-un centru educativ, pentru o infracțiune concurentă cu cea pentru care s-a luat această măsură. În același sens al unei reglementari indirecte sunt și dispozițiile art. 19 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, conform cărora, la data intrării în vigoare a Codului penal actual, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, aplicată potrivit Codului penal anterior, s-a înlocuit cu măsura educativă a internării într-un centru educativ, iar perioada executată din măsura educativă a internării în centrul de reeducare, precum și durata reținerii și arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul educativ. De altfel, este de observat că legiuitorul a admis expres computarea duratei unei măsuri educative privative de libertate executate din durata unei pedepse. Sunt avute în vedere dispozițiile cuprinse în art. 129 alin. (3) din Codul penal combinat cu ale art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, care stabilesc situația juridică a infractorului ce a comis o infracțiune în timpul minorității pentru care i se stabilește o măsură educativă privativă de liberate, fără a distinge care dintre cele două, iar alta în concurs, după ce a devenit major, pentru care i se va stabili o pedeapsă cu închisoarea. În această ipoteză, atunci când atât măsura educativă, cât și pedeapsa sunt privative de libertate, așa cum s-a precizat mai sus, după aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal și dispunerea executării pedepsei majorate ca echivalent al neexecutării distincte a măsurii educative, din durata pedepsei astfel stabilite se va computa privarea de libertate deja executată cu titlu de măsură educativă privativă de libertate, indiferent care dintre cele două existente, din momentul săvârșirii infracțiunii comise după majorat. Un argument în plus este dat de dispozițiile art. 299 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 11 aprilie 2016, conform cărora „Dispozițiile art. 43-49 se aplică în mod corespunzător în centrele educative și de detenție“. Prin urmare, regimul juridic al executării măsurilor educative privative de libertate este identic cu cel al executării pedepselor, dispozițiile normative din Regulament privind noțiunea de regim de executare a pedepselor privative de libertate (art. 43), regulamentul de ordine interioară (art. 44-46), precum și definirea, conținutul și comunicarea programului zilnic (art. 47-49) fiind aplicabile atât în penitenciare, cât și în centrele educative și de detenție. Pe de altă parte, în nicio împrejurare situația judecării separate a infracțiunilor concurente nu îi este imputabilă minorului. În acest context, a refuza posibilitatea deducerii din durata măsurii educative privative de libertate mai severe, final dispuse, a perioadei deja executate din măsura educativă privativă de libertate mai ușoară, inițial stabilită pentru una dintre infracțiunile concurente, se poate interpreta ca o formă de sancționare a minorului infractor pentru un aspect de natură procesuală ce nu i se poate imputa acestuia, așa cum s-a precizat. Practic, s-ar ajunge în punctul în care statul, prin organele judiciare, și-ar invoca, în unele ipoteze posibile, propria culpă, pentru a conduce la o sancționare mai severă a minorului infractor. Inutil de subliniat că o asemenea practică ar fi nu doar nelegală, ci și profund inechitabilă, mai ales în domeniul în care interesul superior al copilului este o sarcină formal asumată de statul român în numeroase angajamente internaționale. Lipsa unei dispoziții legale exprese în materie nu ar trebui să conducă la interpretarea rigidă a imposibilității computării în cazul în care, potrivit art. 124 alin. (3) din Codul penal, instanța înlocuiește internarea în centrul educativ cu internarea în centrul de detenție, deoarece o asemenea soluție ar respecta doar aparent „litera legii“, în detrimentul unei evidente soluții opuse, formulate „în spiritul legii“. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ...