Decizia ÎCCJ nr. 2/2021 (HP)Punctul XIII

XIII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: Cu privire la condițiile de admisibilitate a sesizării Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul procedură penală, dacă în cursul judecății un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. În raport cu textul legal mai sus enunțat se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerințe: – existența unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii; ... – soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; ... – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. ... Examinând îndeplinirea acestor condiții în cauză, se constată că instanța care a formulat sesizarea este Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, iar aceasta este învestită cu soluționarea cauzei în ultima instanță, respectiv cu soluționarea apelurilor formulate de inculpatul C.I.B și de partea civilă C.B. împotriva Sentinței penale nr. 844 din data de 30 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 8.066/3/2020. Din cuprinsul încheierii instanței de trimitere a rezultat că obiectul sesizării vizează chestiunea de drept: „Dacă retragerea de numerar cu carduri falsificate, folosind datele cardurilor copiate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) și (2) din Codul penal în concurs ideal cu infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic prevăzută de art. 360 din Codul penal sau doar infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 250 alin. (1) și (2) din Codul penal.“ Cu referire la condiția negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă și să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, se constată că această condiție de admisibilitate nu este îndeplinită. Potrivit jurisprudenței Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintetizată în considerentele Deciziei nr. 22 din 27 noiembrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 7 februarie 2020), condiția ca „Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii“ presupune ca instanța supremă să nu fi statuat prin dispozitivul și considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept. În ipoteza în care considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare conțin elemente suficiente care să conducă la dezlegarea chestiunii de drept, sesizarea devine inadmisibilă. Anterior, în considerentele Deciziei nr. 18 din 5 decembrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că îndeplinirea acestei condiții se analizează nu numai prin raportare la hotărâri prin care să se fi statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicate de instanța de trimitere, ci și pe baza considerentelor unei asemenea decizii, dacă aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate. De asemenea, prin Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017, s-a arătat că a statua printr-o nouă hotărâre prealabilă asupra problematicii de tipul celei incidente în cauză înseamnă, practic, a relua, în termeni substanțial similari, dezlegarea deja dată problemei de drept printr-o decizie anterioară a instanței supreme, ceea ce contravine unei cerințe de admisibilitate expres prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Asigurarea caracterului obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanța supremă a statuat în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, expres consacrat de art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, presupune nu doar conformarea, pe viitor, la exigențele dispozitivului deciziei, ci și aplicarea corespunzătoare a întregului raționament juridic ce a precedat, în mod necesar, pronunțarea acesteia. Evidențiem, tot din perspectiva admisibilității sesizării, ceea ce a statuat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în cuprinsul Deciziei nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, respectiv că „intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când se tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp pot da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanțele naționale“. În concret, cu referire la cauza de față, se constată că prin Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 6 decembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțându-se într-un recurs în interesul legii, a statuat asupra chestiunii de drept ridicate pe calea sesizării prealabile în Dosarul nr. 2.882/1/2020, în sensul că: 1. Montarea la bancomat a dispozitivelor autonome de citire a benzii magnetice a cardului autentic și a codului PIN aferent acestuia (skimmere, minivideocamere sau dispozitive tip tastatură falsă) constituie infracțiunea prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003. ... 2. Folosirea la bancomat a unui card bancar autentic, fără acordul titularului său, în scopul efectuării unor retrageri de numerar, constituie infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, în concurs ideal cu infracțiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obținerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42 alin. (1) , (2) și (3) din Legea nr. 161/2003. ... 3. Folosirea la bancomat a unui card bancar falsificat, pentru retrageri de numerar constituie infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, în concurs ideal cu infracțiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obținerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate prevăzută de art. 42 alin. (1) , (2) și (3) din Legea nr. 161/2003 și cu infracțiunea de falsificare a instrumentelor de plată ... electronică, prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 Comparând textele legale în vigoare, și care fac obiectul prezentei sesizări în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, cu cele asupra interpretării cărora Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a pronunțat prin Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013 în Dosarul nr. 12/2013, rezultă că art. 360 din Codul penal în vigoare a preluat dispozițiile art. 42 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, iar art. 250 alin. (1) și (2) din actualul Cod penal a preluat textul art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, în prezent abrogat, completat cu cel al art. 1 pct. 11 din același act normativ, la care făcea trimitere art. 27. Totodată, se poate observa că art. 181 alin. (1) din Codul penal este similar cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și cu toate că în Codul penal nu s-au preluat toate definițiile din Legea nr. 161/2003 referitoare la înțelesul termenilor de sistem informatic, prelucrare automată a datelor, program informatic, date informatice, furnizor de servicii, date referitoare la traficul informațional, date referitoare la utilizatori, măsuri de securitate, definiția din art. 181 din Codul penal este identică cu cea din Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001 și ratificată prin Legea nr. 64/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 20 aprilie 2004. De asemenea se constată că obiectul sesizării îl constituie interpretarea, din aceeași perspectivă, a dispozițiilor legale în vigoare care au preluat reglementările anterioare, astfel încât se impune concluzia că intervenția instanței supreme nu se impune întrucât dezlegarea ce se solicită a se da problemelor de drept se regăsește într-o decizie anterioară dată în interesul legii, ale cărei considerente se aplică, mutatis mutandis, și în cauza aflată pe rolul Curții de Apel București - Secția a II-a penală. Reținem și faptul că dispozițiile legale cu incidență în prezenta cauză nu cuprind norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp să dea naștere la dificultăți rezonabile de interpretare. ...