Decizia ÎCCJ nr. 17/2022 (HP)Punctul XI

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Mureș - Secția penală în Dosarul nr. 10.972/320/2021, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: Legiuitorul, enumerând în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a conferit anumitor instanțe, inclusiv curții de apel, învestite cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, posibilitatea de a sesiza instanța supremă în scopul obținerii unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Astfel, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe: existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de textul de lege menționat, soluționarea pe fond a respectivei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. Nu în ultimul rând, admisibilitatea sesizării este condiționată, în mod esențial, așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale invocate, de existența unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenția instanței supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală. Se observă că, în speță, este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicție, Tribunalul Mureș - Secția penală fiind învestit în Dosarul nr. 10.972/320/2021 cu soluționarea contestației formulate de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș împotriva Sentinței penale nr. 1.135 din 29 octombrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureș. De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, așa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 174/C/122/III-5/2022 din 21 februarie 2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În schimb, nu sunt îndeplinite în cauză celelalte cerințe impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât nu există o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanței supreme, iar soluționarea căii de atac cu care a fost învestit Tribunalul Mureș nu depinde de lămurirea chestiunii ce face obiectul prezentei sesizări. Este de menționat că, sub acest din urmă aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, arătând că „admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului“. Ulterior, considerentele acestei decizii au fost preluate de Înalta Curte de Casație și Justiție și în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispozițiile art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările cu care a fost învestită, relevante fiind deciziile nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014; nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018; nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018; nr. 14 din 26 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 22 noiembrie 2018; nr. 7 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 10 mai 2019; nr. 21 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019; nr. 21 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 4 februarie 2021; nr. 12 din 18 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021. Așadar, din modul de definire/caracterizare a acestei condiții de admisibilitate a sesizării consacrat în jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reiese că relația de dependență dintre interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin intermediul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare și rezolvarea pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de conexitate neexistând în acele situații în care oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de către instanța supremă, aceasta nu va avea nicio influență asupra soluției pe fond a litigiului. Deși neparticiparea procurorului din cadrul unității/structurii de parchet competente se răsfrânge asupra hotărârilor judecătorești prin care se dezleagă fondul cererii cu care a fost sesizată instanța de judecată, în concret, se constată că, date fiind particularitățile cauzei, soluția ce urmează a fi pronunțată în calea de atac formulată de Direcția Națională Anticorupție nu depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile adresate instanței supreme. Așa cum s-a arătat anterior, cauza aflată în ultimul grad de jurisdicție are ca obiect o cerere de liberare condiționată formulată de condamnatul Ș.G. cu privire la o pedeapsă rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare, în care a fost contopită și o pedeapsă de 3 ani și 9 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, faptă cercetată de procurorii anticorupție, care s-au sesizat din oficiu la 30 aprilie 2014, încheind, în acest sens, un Proces-verbal înregistrat sub nr. 475/P/2014 pe rolul Secției de combatere a infracțiunilor conexe de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, formarea Dosarului penal fiind, deci, ulterioară datei la care a intrat în vigoare și noul Cod de procedură penală, respectiv 1 februarie 2014. Așadar, problema care se ridică este aceea de a stabili natura normei cuprinse în art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în contextul în care aceste dispoziții se regăsesc în capitolul II intitulat „Dispoziții privind situațiile tranzitorii“, care, în conținutul art. 3-18, reglementează anumite situații privind cauzele aflate pe rolul organelor judiciare, în diferite stadii procesuale, la momentul intrării în vigoare a noii codificări. Dintr-o interpretare sistematică și teleologică a dispozițiilor prevăzute de art. 3-18 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale rezultă că acestea au natura unor norme cu caracter tranzitoriu, a căror aplicare în timp este limitată de momentul până la care își produc efectele raporturile juridice născute sub imperiul legii vechi, calificare ce rezidă atât din obiectul de reglementare al actului normativ în care sunt cuprinse, care este menționat în preambul, în art. 1, respectiv „punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare“, cât și din faptul că sunt înglobate în capitolul II „Dispoziții privind situațiile tranzitorii“, precum și din tehnica legislativă folosită pentru elaborarea acestuia. Sub acest din urmă aspect se observă, parcurgând textele menționate, că legiuitorul a folosit în vederea legiferării diferitelor situații ivite în legătură cu cauzele înregistrate la parchete și instanțe la data intrării în vigoare a noii codificări procesual penale, după caz, expresia „aflate în curs de soluționare“ sau „aflate pe rol“, făcând, totodată, pe alocuri, trimitere la dispozițiile legale reglementate în cadrul unui articol sau alineat precedent. Chiar dacă în cazul art. 5 din Legea nr. 255/2013 aceste expresii se regăsesc doar în alin. (1) și (2) , norma conținută de ultimul alineat face parte tot din categoria dispozițiilor tranzitorii, având în vedere că legiuitorul utilizează la teza I din alin. (3) al textului menționat sintagma „potrivit legii vechi“, în timp ce pentru cea de a II-a teză face trimitere la prevederile tranzitorii din primul paragraf, cu care, astfel, se completează. Ca atare, în cuprinsul alin. (3) din art. 5 din Legea nr. 255/2013 au fost stabilite reguli numai pentru cauzele aflate pe rolul instanțelor în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție potrivit legii vechi, precum și pentru cele care au rămas în competența acestei structuri specializate în condițiile alin. (1) , împrejurare determinată de faptul că în evoluția lor s-au succedat două legi fundamentale de procedură - vechiul și noul Cod de procedură penală, fiind, astfel, restrânsă sfera de aplicare a normei numai la aceste două ipoteze și doar pentru o perioadă limitată în timp, respectiv până la soluționarea lor definitivă. Drept urmare, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale nu consacră împuternicirea generală a procurorilor anticorupție de a participa în toate cauzele și procedurile jurisdicționale corelative infracțiunilor de corupție născute atât sub imperiul vechii legi, cât și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, ci doar în cele formate/declanșate anterior momentului intrării în vigoare a noii legi și care vizează raporturi juridice care și-au produs după această dată/își produc efectele și în prezent. Bineînțeles că în această categorie intră și propunerile, contestațiile, plângerile sau orice alte cereri care vizează infracțiuni de corupție pentru care urmărirea penală a fost efectuată fie pe legea veche, fie pe legea nouă, dar declanșată anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă asemenea cereri au fost înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești începând cu 1 februarie 2014, întrucât raporturile juridice care le-au generat s-au născut sub imperiul vechii codificări, producându-și în parte efectele ulterior abrogării acesteia. Ca atare, se constată că de lămurirea problemei de drept ce formează obiectul întrebării prealabile nu depinde soluționarea cauzei cu care este învestită în ultimul grad de jurisdicție instanța de trimitere, întrucât sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală a avut loc la data de 30 aprilie 2014, deci sub puterea noii legi procesual penale, nefiind astfel îndeplinită condiția referitoare la existența unei legături între textul de lege ce se solicită a fi interpretat și dezlegarea pe fond a cauzei. Mai mult decât atât, neîndeplinirea acestei condiții de admisibilitate decurge și din faptul că, așa cum s-a arătat anterior, pedeapsa rezultantă din a cărei executare condamnatul Ș. G. a solicitat, prin formularea unei cereri adresate Tribunalului Mureș, să fie liberat condiționat a fost stabilită prin contopirea mai multor pedepse aplicate pentru diferite infracțiuni, fapte despre care nu se cunoaște dacă au fost cercetate de către Direcția Națională Anticorupție și nici dacă urmărirea penală a fost declanșată pe vechea sau noua codificare, ipoteză în care dezlegarea chestiunii cu care a fost sesizată Înalta Curte nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluționare a fondului cauzei. De asemenea, nu este îndeplinită nici cerința privind existența unei veritabile probleme de drept în înțelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuție nu ia naștere o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor și, ca atare, dispozițiile nu sunt neclare. Se observă că legiuitorul a ales să nu enumere expres și limitativ cauzele în care reprezentarea Ministerului Public se face de către procurori specializați, ci a ales să înșiruie cu titlu de exemplu câteva cazuri, apelând, în final, la o formulare de principiu care să cuprindă toate tipurile de cereri ce se pot ivi în practică, în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție, în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale [„(...) la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri“]. De altfel, această modalitate de redactare a textelor de lege corespunde normelor de tehnică legislativă, așa cum sunt reglementate în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora în procesul de legiferare, pentru a fi acoperite pe deplin diferitele ipoteze ce pot apărea în procesul de aplicare a actului normativ, se folosește fie enumerarea situațiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări-cadru de principiu, aplicabile oricăror situații posibile. Deopotrivă, este de menționat că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că „scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia (...). Hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății“. Considerentele acestei decizii au fost preluate, succesiv, în cuprinsul deciziilor nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr, 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020, nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020; nr. 15 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 3 august 2020. Ca atare, instanța supremă a statuat în mod constant că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să vizeze dispoziții legale neclare, echivoce și care pot conduce la pronunțarea unor soluții diferite, nefiind permisă apelarea la acest mecanism de unificare a practicii judiciare atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune atât de evident încât nu lasă loc la îndoială. Faptul că aparenta problemă de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu comportă nicio dificultate de interpretare din partea destinatarilor legii, în special a organelor judiciare care au studii de specialitate, rezultă și din examenul jurisprudențial al curților de apel și al instanțelor judecătorești arondate acestora. Astfel, existența unei jurisprudențe pe aspectele semnalate la 12 curți de apel dintr-un număr de 15, ce pune în evidență o orientare majoritară, la care s-a raliat și instanța de sesizare, în antiteză cu o opinie minoritară îmbrățișată doar de 5 judecătorii la nivel național, constituie un argument suplimentar în susținerea punctului de vedere că nu suntem în prezența unei probleme de drept care să reclame cu necesitate interpretarea sa de instanța supremă, cu atât mai mult cu cât din dispozițiile legale rezultă cu claritate cauzele în care Ministerul Public este reprezentat de procurorii anticorupție. În plus, din Încheierea de sesizare din data de 6 ianuarie 2022, care cuprinde opinia completului cu privire la aspectul ce formează obiectul întrebării prealabile, rezultă că instanța de trimitere și-a format deja o părere cu privire la modul de dezlegare a chestiunii de drept transmise instanței supreme, fapt ce demonstrează că aceasta nu a întâmpinat o dificultate reală în interpretarea textului de lege în discuție, de natură a crea un dubiu în limite rezonabile asupra conținutului său, urmărindu-se de fapt, prin declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluției ce se prefigurează a fi pronunțată în cauza cu care a fost învestită și nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanțele. Or, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată (...) de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței“, în același sens fiind și considerentele deciziilor nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020, și nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021 ale aceluiași complet. ...