Decizia ÎCCJ nr. 68/2021 (HP)Punctul XI

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție În urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor și a problemei ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanțe, inclusiv a curții de apel, învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de articolul anterior menționat, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. Totodată, din economia dispozițiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este condiționată, în mod esențial, de existența unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenția instanței supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală. În speță, se constată că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, fiind învestită în Dosarul nr. 4.710/105/2018 cu apelul declarat de inculpatul I.L. împotriva Sentinței penale nr. 247 din 28 septembrie 2020 a Tribunalului Prahova, Secția penală, prin care s-a dispus condamnarea celui din urmă pentru săvârșirea infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic, în formă continuată, prevăzută de art. 360 alin. (1) , (2) și (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, la pedeapsa de 2 ani închisoare, în condițiile art. 91 și următoarele din Codul penal. De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, așa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 1.134/C/1.544/III-5/2021 din 2 august 2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Celelalte cerințe impuse de art. 475 din Codul de procedură penală nu sunt însă îndeplinite în cauză, întrucât nu există o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanței supreme, iar soluționarea pe fond a apelului cu care a fost învestită Curtea de Apel Ploiești nu depinde de lămurirea chestiunii ce face obiectul prezentei sesizări. Astfel, sub acest din urmă aspect, este de menționat că, în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, arătând că „admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție, trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura prevăzută de art. 476-477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului.“ (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014). Ulterior, considerentele Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014 au fost preluate de Înalta Curte de Casație și Justiție și în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispozițiile art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările cu care instanța supremă a fost învestită, relevante fiind deciziile nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014; nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018; nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018; nr. 14 din 26 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 22 noiembrie 2018; nr. 7 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 10 mai 2019; nr. 21 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019; nr. 21 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 4 februarie 2021; nr. 12 din 18 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021. Rezultă, așadar, din modul de definire/caracterizare a acestei condiții de admisibilitate a sesizării consacrat în jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală că relația de dependență dintre interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, și rezolvarea pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de conexitate neexistând în acele situații în care oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de către instanța supremă, aceasta nu va avea nicio influență asupra soluției pe fond a litigiului. Or, în cauză, pornind de la tiparul normei de incriminare a faptei de acces ilegal la un sistem informatic, astfel cum este configurat în cuprinsul art. 360 din Codul penal, se constată că lămurirea aspectului ce formează obiectul sesizării cu care a fost învestit Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu poate avea nicio înrâurire asupra deciziei ce va fi luată pe fondul apelului înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, ce presupune examinarea învinuirii aduse apelantului inculpat prin rechizitoriu și dezlegarea definitivă a raportului juridic penal dedus judecății, neexistând legătura de dependență necesară dintre chestiunea de drept supusă interpretării și modul de rezolvare a procesului penal în curs, cerută cu caracter obligatoriu de dispozițiile procesual penale incidente în această procedură (art. 475). Astfel, preluând fără modificări semnificative conținutul normativ al infracțiunii prevăzute de art. 42 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, art. 360 din Codul penal reglementează infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic, într-o variantă de bază, ce interzice accesul, fără drept, la un sistem informatic [alin. (1) ], și două variante agravate, care constau în comiterea faptei descrise în alineatul (1) în scopul obținerii de date informatice [alin. (2) ] ori cu privire la un sistem informatic la care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este restricționat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori, respectiv prin încălcarea unor măsuri de securitate [alin. (3) ]. Fiind o infracțiune de pericol, obiectul juridic special al acesteia este constituit din relațiile sociale ale căror naștere și dezvoltare sunt condiționate de siguranța/securitatea sistemelor și datelor informatice constând în asigurarea confidențialității, integrității și accesibilității acestora, fără ca textul de incriminare să protejeze patrimoniul persoanei sau alte valori sociale ce ar putea fi lezate printr-o acțiune distinctă înlesnită ca urmare a consumării accesului, caz în care fapta incriminată de dispozițiile art. 360 din Codul penal va avea natura unei infracțiuni mijloc ce urmează a fi reținută în concurs cu o altă infracțiune. De altfel, în ceea ce privește sfera relațiilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, în același sens s-au pronunțat și Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 353 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, paragraful 31, dar și literatura de specialitate (George Antoniu, Tudorel Toader și colaboratorii, Explicațiile noului Cod penal, vol. IV, Editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 855; George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, Editura Solomon, 2020, pag. 147-148; Georgina Bodoroncea, Valerian Cioclei și colaboratorii, Codul penal, Comentariu pe articole, art. 1-446, Ediția a 3-a revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2020, pag. 1670-1671), precum și practica judiciară, inclusiv cea a instanței supreme (Decizia penală nr. 1.739 din 3 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 761/64/2009). Elementul material al laturii obiective a variantei normative de bază a infracțiunii prevăzute de art. 360 din Codul penal (la care se raportează, de altfel, și cele două variante agravate) constă în acțiunea de acces la un sistem informatic, ce presupune o interacțiune la nivel logic cu respectivul sistem, direct și nemijlocit ori de la distanță, care să permită făptuitorului să beneficieze de resursele ori/și de funcțiile lui, iar cerința esențială atașată acestuia presupune ca activitatea incriminată să se desfășoare fără drept, adică, cu alte cuvinte, ilegal sau neautorizat. Deși Codul penal a preluat, în capitolul VI - Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor informatice din titlul VII al Părții speciale, toate infracțiunile din titlul III - Prevenirea și combaterea criminalității informatice al cărții I - Reglementări generale pentru prevenirea și combaterea corupției din Legea nr. 161/2003, precum și o parte din definițiile date unor noțiuni („sistem informatic“, „date informatice“), nu a explicat și conținutul sintagmei „fără drept“, precizarea semnificației acesteia regăsindu-se doar în cuprinsul art. 35 alin. (2) din cel din urmă act normativ menționat, care stabilește că o persoană acționează într-o atare modalitate (fără drept) atunci când se află în una dintre următoarele situații: a) nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui contract; b) depășește limitele autorizării; c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfășura cercetări științifice sau de a efectua orice altă operațiune într-un sistem informatic. Cu privire la aplicabilitatea, în actualul cadru normativ, a prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, prin Decizia nr. 4 din 25 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 19 februarie 2021, s-a stabilit, prin raportate la împrejurarea că acestea nu au fost abrogate, că „ele continuă să aibă relevanță juridică din perspectiva incriminărilor preluate în noul Cod penal. Aceasta este poziția unitară a doctrinei, precum și a practicii judiciare și aceeași interpretare o regăsim și în jurisprudența Curții Constituționale. Astfel, efectuând controlul de constituționalitate cu privire la dispozițiile art. 360 din Codul penal referitoare la infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic, Curtea Constituțională precizează că infracțiunea a fost preluată din Legea nr. 161/2003 și explică cerința ca făptuitorul să acționeze fără drept prin referire la art. 35 alin. (2) din același act normativ, reținând că «chiar dacă Codul penal nu a preluat toate definițiile din Legea nr. 161/2003, aceasta rămâne în continuare un reper pentru înțelegerea elementelor de conținut ale infracțiunii criticate» (Decizia nr. 183 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 13 iunie 2018). Rezultă, așadar, că cerința ca acțiunea de contrafacere sau alterare a datelor informatice să fie realizată fără drept are semnificația atribuită prin dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 (…). În mod evident, dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, comune unor incriminări distincte, trebuie analizate prin prisma elementului material al laturii obiective a fiecărei infracțiuni care are atașată această cerință esențială și pentru care textul este aplicabil.“ Ca atare, având în vedere aspectele statuate, cu caracter obligatoriu, de Înalta Curte de Casație și Justiție prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, cerința esențială atașată elementului material al laturii obiective a variantei normative de bază a infracțiunii prevăzute de art. 360 din Codul penal nu poate fi interpretată decât prin prisma dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, accesul fără drept la un sistem informatic vizând inclusiv situația în care făptuitorul acționează cu depășirea limitelor autorizării. Această ipoteză în care accesul se realizează fără drept presupune, prin definiție, preexistența unei autorizări legale sau contractuale care, în special în situația persoanelor ce pot interoga oricând o bază de date conținând informații nepublice, vizată de întrebarea prealabilă, stabilește întotdeauna și limitele impuse cu privire la interacțiunea agentului cu sistemul informatic. Astfel, autorul este autorizat să interacționeze la nivel logic cu respectivul sistem informatic, însă conținutul acestei interferențe depășește cadrul stabilit prin lege/ordonanță sau actele de reglementare secundară ori prin convenția care a permis-o, aspect de natură să translateze fapta comisă în sfera ilicitului penal. Rezultă, așadar, că analiza depășirii limitelor autorizării implică, pe de o parte, stabilirea existenței autorizării legale sau contractuale, iar, pe de altă parte, determinarea conținutului acesteia, singurul în măsură să furnizeze criteriile obiective în raport cu care se poate concluziona asupra caracterului legal sau ilegal al accesului la sistemul informatic. În acest sens, în cadrul examinării realizate, organul judiciar verifică, în baza actelor normative care reglementează competențele și atribuțiile de serviciu într-un anumit domeniu de activitate, a regulamentelor de ordin intern sau a clauzelor specifice din contractele de muncă și a prevederilor din fișele postului, limitele autorizării - ce pot privi, printre altele, în cazul persoanelor ce pot interoga oricând o bază de date conținând informații nepublice, la care se referă sesizarea instanței supreme, obiectul, durata, natura și scopul accesului, tipul de date ce pot fi prelucrate și categoriile de persoane vizate -, dar și conduita materială a agentului pe durata accesului la sistemul informatic, căci depășirea limitelor autorizării trebuie să aibă loc în acest interval de timp. Așa cum s-a arătat, fiind o infracțiune de pericol, accesul fără drept la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 alin. (1) din Codul penal, se consumă în momentul realizării elementului material al laturii obiective, respectiv al accesului, când autorul, interacționând la nivel logic cu sistemul informatic, beneficiază de resursele ori/și de funcțiile lui și când se produce urmarea imediată constând în lezarea relațiilor sociale privind siguranța/securitatea sistemelor și datelor informatice prin asigurarea confidențialității, integrității și accesibilității acestora, fără să prezinte vreo relevanță în ceea ce privește caracterizarea faptei ca infracțiune conduita ulterioară a agentului în raport cu informațiile obținute prin accesarea sistemului informatic, sub aspectul folosirii sau nefolosirii lor ori al scopului în care au fost efectiv utilizate (în cadrul activității de serviciu sau fără legătură cu aceasta), deoarece aceasta intervine după momentul consumării infracțiunii. Lipsa autorizării sau depășirea limitelor acesteia trebuie să vizeze accesul, și nu folosirea datelor informatice, fiind fără importanță modul sau scopul în care informațiile obținute prin această acțiune au fost utilizate ulterior consumării accesului sau dacă nu au fost folosite în cadrul unei anumite activități, motiv pentru care orice analiză sub acest aspect excedează operațiunii de stabilire a tipicității infracțiunii reglementate de art. 360 alin. (1) din Codul penal (în acest sens a se vedea George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, Editura Solomon, 2020, pag. 236, 240-241). Ca atare, atitudinea ulterioară a autorului, care nu se integrează în conținutul constitutiv al infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic, poate cel mult întruni elementele de tipicitate ale unei/unor alte infracțiuni, cum ar fi divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută de art. 304 din Codul penal, abuz în serviciu, prevăzut de art. 297 alin. (1) din Codul penal, folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, frauda informatică, prevăzute de art. 249 din Codul penal, pentru care, astfel cum s-a argumentat în dezvoltările anterioare, fapta incriminată de dispozițiile art. 360 din Codul penal va avea natura unei infracțiuni mijloc, singura problemă care se ridică în legătură cu conduita manifestată de agent după consumarea acestei din urmă infracțiuni fiind aceea a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru existența pluralității sub forma concursului, fără nicio consecință cu privire la realizarea cerinței esențiale atașate elementului material al laturii obiective a infracțiunii de acces fără drept la un sistem informatic. Având în vedere toate aceste considerații teoretice, se apreciază că lămurirea chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile nu se repercutează în niciun fel și nu poate avea vreo înrâurire asupra deciziei ce va fi luată pe fondul apelului înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, ce presupune verificarea temeiniciei acuzației aduse apelantului inculpat prin rechizitoriu și dezlegarea definitivă a raportului juridic de drept penal dedus judecății, prin stabilirea întrunirii sau, după caz, a neîntrunirii condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de acces fără drept (prin depășirea limitelor autorizării) la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 din Codul penal, pentru care acesta a fost trimis în judecată, neexistând legătura de dependență necesară dintre problema de drept supusă interpretării și modul de rezolvare a procesului penal aflat pe rolul instanței în ultimul grad de jurisdicție, aspect ce determină inadmisibilitatea sesizării pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Deopotrivă, în cauză nu este întrunită nici cerința referitoare la existența unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, căci, față de modul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, sesizarea tinde la rezolvarea propriu-zisă de către instanța supremă a cauzei cu care curtea de apel a fost învestită, depășind astfel cadrul unei interpretări in abstracto a dispozițiilor legale. Or, în această privință se constată că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016 (ale cărei considerente au fost reluate apoi în deciziile nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „scopul unei asemenea proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia (…). Hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății“. Ca atare, instanța supremă a statuat că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să vizeze interpretarea in abstracto a unor prevederi legale determinate, iar nu rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei, dar și că, pentru a exista o veritabilă problemă de drept, premisa de la care se pornește în formularea întrebării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura reglementată de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la o anumită situație factuală, astfel cum aceasta a fost stabilită în urma interpretării probatoriului administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei (deciziile nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015; nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016; nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018). Mai mult, s-a subliniat că rațiunea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu este aceea ca judecata Înaltei Curți de Casație și Justiție să se substituie celei a instanțelor de trimitere (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016), rolul practicii și literaturii de specialitate fiind doar acela de a oferi repere acestora în ceea ce privește modul de aplicare a legii, cu precizarea expresă că adoptarea soluțiilor reprezintă atributul exclusiv al judecătorului (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017). În cauză, însă, din modalitatea de formulare a întrebării adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dar și din mențiunile inserate de instanța de trimitere în cuprinsul Încheierii de sesizare din 14 iunie 2021 rezultă că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunțată în condițiile art. 477 din Codul de procedură penală, atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispozițiilor art. 360 alin. (1) din Codul penal, prin stabilirea, în general, a înțelesului sau conținutului normei de incriminare, ci doar aplicarea acesteia la cazul concret dedus judecății, în funcție de particularitățile speței rezultate din propria analiză a materialului probator administrat, cu scopul de a se identifica soluția ce trebuie adoptată în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești. Astfel, ceea ce se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție este de a stabili dacă, „în cazul persoanelor care pot interoga oricând o bază de date conținând informații nepublice, o asemenea interogare neurmată de efectuarea ulterioară a unor acte specifice exercitării atribuțiilor de serviciu în legătură cu interogarea efectuată poate reprezenta o depășire a limitelor pentru care a fost acordată autorizarea“, respectiv dacă, în această situație particulară ce formează obiectul cauzei cu care a fost învestită instanța de trimitere, faptele imputate inculpatului întrunesc sau nu elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 360 alin. (1) din Codul penal privind accesul ilegal la un sistem informatic. Or, așa cum s-a arătat anterior, analiza depășirii limitelor autorizării implică, pe de o parte, stabilirea existenței autorizării legale sau contractuale, iar, pe de altă parte, determinarea conținutului acesteia, singurul în măsură să furnizeze criteriile obiective în raport cu care se poate concluziona asupra caracterului legal sau ilegal al accesului la sistemul informatic. În acest sens, în cadrul examenului realizat, organul judiciar verifică, în temeiul actelor normative care reglementează competențele și atribuțiile de serviciu într-un anumit domeniu de activitate, al regulamentelor de ordin intern sau al clauzelor specifice din contractele de muncă și al prevederilor din fișele postului, limitele autorizării, dar și conduita materială efectivă a agentului pe durata accesului la sistemul informatic, toate acestea constituind aspecte de natură strict factuală, ce diferă de la caz la caz, în funcție de particularitățile speței deduse judecății, și care urmează a fi stabilite de instanța învestită pe baza materialului probator administrat în cauză, care va fundamenta concluzia depășirii sau a nedepășirii respectivelor limite și, implicit, a caracterului legal ori ilegal al accesului, neputând fi determinate prin mecanismul prevăzut de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală repere și criterii general valabile în funcție de care curtea de apel să decidă asupra îndeplinirii cerinței esențiale atașate elementului material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 360 alin. (1) din Codul penal. O asemenea analiză se impune a fi efectuată și de instanța de trimitere pentru a stabili existența autorizării legale sau contractuale a inculpatului de a accesa sistemele informatice ce stochează bazele de date interogate, precum și limitele unei atari autorizări și atitudinea materială a acestuia pe timpul interogărilor realizate, o astfel de evaluare concretă a datelor ce particularizează accesul, în contextul verificării tipicității obiective a infracțiunii, neputând fi făcută de Înalta Curte în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept întrucât s-ar ajunge la o deturnare a scopului pentru care aceasta a fost reglementată, respectiv acela de a asigura o practică unitară la nivelul instanțelor judecătorești prin interpretarea in abstracto a unor veritabile probleme de drept. În realitate, răspunsul la problematica pe care o ridică curtea de apel este diferit în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei spețe, situație în care dezlegarea acesteia își pierde caracterul pur teoretic, fiind condiționată de analiza datelor concrete ale cauzei și tinzând, de fapt, la o rezolvare a fondului litigiului aflat în ultimul grad de jurisdicție. De altfel, împrejurarea că sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu a vizat interpretarea cu valoare de principiu a unei dispoziții legale, ci stabilirea incidenței acesteia la o situație de fapt concretă (diferită de cea expusă de tribunal), stabilită în urma propriei interpretări a materialului probator administrat, reiese și din „indicațiile“ date de instanța de trimitere, după reformularea întrebării într-o variantă diferită de cea menționată de către inculpat, precizându-se, prin extinderea, în fapt, a conținutului acesteia, că „Se impune a fi stabilit (n.n. de instanța supremă) dacă în cazul acestei categorii de funcționari (n.n. persoanele care pot interoga oricând o bază de date conținând informații nepublice), va fi reținută o depășire a limitelor legale a autorizării în cazul unei situații de fapt în care interogarea bazei de date să fie considerată necesară, însă informațiile obținute în urma interogării să nu prezinte relevanță pentru exercitarea ulterioară a atribuțiilor de serviciu și nici să nu fie valorificate în scop extraprofesional de titularul parolei de acces la baza de date“. Mai mult, cu prilejul dezbaterii (la termenul de judecată din 8 iunie 2021) cererii apelantului inculpat de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, curtea de apel a pus în discuție, din oficiu, împrejurarea că aspectele care trebuie lămurite de Înalta Curte „ar trebui să aibă în vedere fișa postului pe care o avea inculpatul, faptul că se recunoaște un acces nerestricționat în baza de date, acces efectuat pe baza unei parole distribuite, precum și faptul că, în absența unor îndrumări specifice din fișa postului, verificarea periodică a acestei baze de date, neînsoțită de efectuarea altor lucrări ulterioare de specialitate, poate întruni condițiile de tipicitate a infracțiunii cu care instanța a fost sesizată“. Așadar, se constată că ceea ce se cere în realitate în procedura prevăzută de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală nu este interpretarea in abstracto a normei de incriminare a faptei de acces fără drept la un sistem informatic, ci, transformând propria opinie cu privire la circumstanțele faptice concrete ale cauzei în ipoteză a întrebării, Curtea de Apel Ploiești solicită stabilirea întrunirii sau, după caz, a neîndeplinirii în speța particulară dedusă judecății a condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 360 alin. (1) din Codul penal, sub aspectul cerinței esențiale atașate elementului material, lucru inadmisibil din perspectiva normelor procesual penale indicate, astfel cum înțelesul acestora a fost configurat în jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În plus, din mențiunile inserate în Încheierea de sesizare din 14 iunie 2021, care, deși nu cuprinde opinia completului cu privire la aspectul ce formează obiectul întrebării, face referire la „problemele de drept care se ridică în legătură“ cu art. 360 din Codul penal, rezultă că instanța de trimitere, în baza unei situații de fapt diferite de cea expusă de tribunal, și-a format deja o părere cu privire la modul de dezlegare a chestiunii cu care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, urmărind, în realitate, prin declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluției ce se prefigurează în cauza cu care a fost învestită, și nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanțele. Or, așa cum a stabilit Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată (…) de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței“, în același sens fiind și considerentele deciziilor nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020, și nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, ale aceluiași complet. ...