Decizia ÎCCJ nr. 13/2018 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curților de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Față de cele arătate rezultă că pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de articolul anterior menționat, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. Or, în speță, se constată că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, respectiv, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori fiind învestită în Dosarul nr. 4.971/86/2016 cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și inculpata I.G. împotriva Sentinței penale nr. 25 din 2.02.2018 pronunțate de Tribunalul Suceava. În ceea ce privește condițiile privind legătura cu soluționarea cauzei a chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării și dezlegarea acesteia prin mecanismele ce asigură unificarea practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu sunt îndeplinite, urmând a fi analizate împreună, în raport cu specificitatea conținutului solicitării instanței de sesizare. Sub un prim aspect se constată că împrejurarea legăturii cu fondul cauzei a întrebării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție nu rezultă, în mod concret, din încheierea de sesizare, fiind expusă de curtea de apel într-o manieră cu caracter general. Pentru a complini aceste lipsuri, instanța a atașat încheierii de sesizare și alte înscrisuri - încheieri, rechizitoriu, sentință penală, motive de apel, cereri formulate de părți, presupusa legătură cu cauza urmând a fi stabilită pe baza acestora din urmă. Astfel, în raport cu calitatea subiectului activ al infracțiunii de luare de mită, în actul de sesizare al instanței s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal. Condamnarea inculpatei, pentru una dintre infracțiunile de luare de mită pentru care aceasta a fost trimisă în judecată, prin sentința penală apelată în cauză s-a dispus prin reținerea prevederilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Prin cererea apelantei inculpate s-a invocat neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, prin prisma lipsei calității de funcționar public a inculpatei, în raport cu dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, nefiind incidentă Decizia nr. 26/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În același sens, au fost invocate considerentele deciziei anterior menționate în argumentarea criticii apărării raportat la mențiunile din rechizitoriu privind incidența dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că punctul de vedere al completului de judecată cuprinde referiri ample la considerentele Deciziei nr. 26/2014 pronunțate de instanța supremă. Prin urmare, față de cele arătate, rezultă că sesizarea nu implică interpretarea in abstracto a dispozițiilor legale, ci aplicabilitatea în speța dedusă judecății a considerațiilor stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 26/2014, urmărindu-se, în realitate, pronunțarea unei decizii definitive și obligatorii cu privire la o chestiune de fapt, aspect care excedează prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală și care conduce la constatarea inadmisibilității sesizării. Sub al doilea aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au conturat criteriile de distincție în raport cu care o persoană se încadrează în categoria funcționarului public prevăzut de art. 175 alin. (1) din Codul penal ori în cea reglementată de art. 175 alin. (2) din același cod, fiind pronunțată o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept inclusiv în ceea ce privește categoria profesională a medicilor, respectiv Decizia nr. 26/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015). Astfel, deși în dispozitivul deciziei precitate instanța supremă s-a pronunțat cu privire la medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, în considerente s-au făcut ample referiri la profesia de medic, în raport cu dispozițiile legale care reglementează calitatea de funcționar public din Codul penal și din legi extrapenale. Deopotrivă, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat categoria profesională a medicilor în raport cu prevederile art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, precum și ale art. 175 alin. (2) din Codul penal, ultimele dispoziții fiind cele cu privire la care se solicită interpretarea prin prezenta sesizare. Față de cele arătate, dat fiind că instanța supremă, printr-un mecanism pentru asigurarea unei practici unitare, a stabilit criteriile determinante privind calitatea de funcționar public, rămâne în competența instanței de sesizare să aplice aceste criterii la situația concretă și particularitățile faptice ale cauzei. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în dispozitivul și în considerentele încheierii de sesizare sunt cuprinse elemente contradictorii privind regimul în care medicul își desfășoară activitatea. Astfel, în dispozitivul încheierii de sesizare se face referire la „medicul care funcționează în cadrul unei societăți“, ceea ce presupune, în speță, ca inculpata să cumuleze calitatea de medic fie cu calitățile de asociat unic și administrator al societății în cadrul căreia funcționează cabinetul medical, fie cu calitatea de medic salariat sau colaborator al unui cabinet medical din cadrul unei societăți reglementate de Legea nr. 31/1990. Instanța de trimitere nu a făcut o astfel de distincție în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru ca, în considerentele încheierii de sesizare, să se facă referire la „medicul din cadrul cabinetului individual“, rezultând că sesizarea ar privi medicul care își desfășoară activitatea în cadrul unui cabinet medical individual privat, care funcționează în baza Ordonanței Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale. Nici în această situație instanța de trimitere nu a făcut distincția necesară, dat fiind că, în ipoteza cabinetului medical individual privat, medicul își poate exercita profesia ca medic titular al cabinetului medical individual sau își poate exercita activitatea ca salariat ori colaborator al unui astfel de cabinet medical. Pentru motivele arătate, având în vedere că problema de drept supusă dezlegării nu presupune interpretarea unor dispoziții legale în abstract, ci aplicarea unei decizii pronunțate anterior de instanța supremă la o situație particulară, revine instanței învestite cu soluționarea cauzei să o lămurească și să o sancționeze, dacă este cazul. Or hotărârile prealabile rezultate din mecanismul de unificare a practicii prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală cuprind rezolvări de principiu ale unor chestiuni de drept, clarificând modul de interpretare in abstracto, pe viitor, a dispozițiilor legale care au generat acea problemă. Soluția de principiu a instanței supreme își găsește aplicabilitatea, așadar, nu doar în cauza în care a intervenit mecanismul de unificare a practicii analizat, ci în toate cauzele în care se ridică o problemă de drept esențialmente similară și în care particularitățile procedurii derulate nu influențează semnificativ coordonatele acelei probleme de drept. ...