Decizia ÎCCJ nr. 3/2017 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce se solicită, reţine următoarele: A. Legiuitorul, reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, inclusiv a curţii de apel, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printrun recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. În speţă este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicţie, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, fiind învestită în Dosarul nr. 10.693/3/2016 (2.079/2016) cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul F.A. împotriva Sentinţei penale nr. 1.190 din 11 mai 2016 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Totodată, problema de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs (Adresa nr. 2.400/C/2.868/III-5/2016 din 13 ianuarie 2017 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). În ceea ce priveşte legătura dintre chestiunea de drept sesizată şi soluţionarea pe fond a apelului formulat de inculpatul F.A., este de menţionat că prin Rechizitoriul nr. 2.126D/P/2014 din 18 martie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT - Serviciul Teritorial Bucureşti, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a trei infracţiuni de trafic de droguri de risc prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a unei infracţiuni de trafic de droguri de mare risc prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în stare de concurs real, reţinându-se, în esenţă, că, la datele de 6 mai 2015 şi 26 mai 2015, i-a vândut colaboratorului sub acoperire diferite cantităţi de canabis (drog de risc conform tabelului nr. III, anexă la Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare); că, la data de 26 mai 2015, i-a vândut aceluiaşi colaborator şi comprimate MDMA (drog de mare risc conform tabelului nr. II, anexă la actul normativ menţionat); precum şi că, la data de 3 martie 2016, cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa sa, a fost depistat în timp ce deţinea în vederea vânzării o anumită cantitate de canabis. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, prin Sentinţa penală nr. 1.190 din 11 mai 2016, a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului F.A. din trei infracţiuni prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi o infracţiune prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, într-o singură infracţiune de trafic de droguri în formă continuată prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, hotărâre ce a fost apelată inclusiv de Ministerul Public. Se constată că, în timp ce prin actul de sesizare a instanţei s-au reţinut în sarcina inculpatului F.A. atât infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru comercializarea la aceeaşi dată (26 mai 2015) către acelaşi colaborator sub acoperire a cantităţii de 1,86 grame cannabis şi a unui număr de 7 comprimate MDMA, judecătorul fondului, schimbând încadrarea juridică cu privire la întreaga activitate infracţională desfăşurată de inculpat, a apreciat că faptele din data de 26 mai 2015 reprezintă un act material unic, împrejurare ce rezultă din faptul că a stabilit existenţa unei singure infracţiuni prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în formă continuată, al cărei conţinut constitutiv este format din trei acte materiale comise la datele de 6 mai 2015, 26 mai 2015 şi 3 martie 2016. În aceste condiţii, raportat şi la descrierea, din cuprinsul rechizitoriului, a faptelor din 26 mai 2015, însuşită de instanţa de fond şi recunoscută de inculpat potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 375 din Codul de procedură penală, din care rezultă că, în aceeaşi împrejurare de timp şi de loc, persoana trimisă în judecată i-a vândut colaboratorului sub acoperire atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, Înalta Curte apreciază că prezenta sesizare este admisibilă doar în măsura în care urmează să lămurească dacă acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dar care are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, realizează conţinutul constitutiv al unei infracţiuni unice continuate sau complexe ori al unui concurs de infracţiuni. O interpretare contrară în sensul că sesizarea este admisibilă sub toate aspectele ce formează obiectul întrebării prealabile, adică şi cu privire la comiterea, în aceeaşi împrejurare, a mai multor acţiuni enumerate ca elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi primită având în vedere că nu are corespondent în împrejurările faptice reţinute în cauză atât prin rechizitoriu, cât şi prin sentinţa de condamnare şi care, de altfel, au fost recunoscute în integralitate şi necondiţionat de către inculpat, în condiţiile în care ceea ce i se impută acestuia sunt acţiuni săvârşite la intervale de timp diferite, respectiv la 6 mai 2015, 26 mai 2015 şi 3 martie 2016, şi nu în aceeaşi împrejurare cum se menţionează Încheierea din 17 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. ... B. Incriminând faptele care aduc atingere relaţiilor sociale privitoare la sănătatea publică a căror existenţă şi desfăşurare sunt condiţionate de respectarea reglementărilor ce au ca obiect regimul substanţelor toxice şi stupefiante, legiuitorul a stabilit în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, că se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, pentru ca în alin. (2) din acelaşi articol să prevadă că aceleaşi fapte care au ca obiect droguri de mare risc se sancţionează cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Ca atare, în raport cu modul de incriminare a traficului de droguri în art. 2 din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte apreciază că dezlegarea problemei de drept, în limitele anterior arătate, ce face obiectul prezentei sesizări impune, în prealabil, stabilirea cu necesitate a naturii juridice atât a dispoziţiilor alin. (1) , cât şi a celor ale alin. (2) din articolul menţionat. Având în vedere că în art. 2 alin. (1) din lege sunt reglementate toate elementele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de droguri, care conturează atât latura sa obiectivă, cât şi cea subiectivă, respectiv modalităţile alternative ale realizării elementului material, cerinţa esenţială alăturată acestuia, obiectul infracţiunii şi sancţiunea, se constată că aceste dispoziţii reprezintă norma de incriminare a formei tip sau de bază a infracţiunii. Prin modul de reglementare al alin. (2) din acelaşi text de lege, care face trimitere la prevederile alineatului precedent, făcând excepţie doar limitele pedepsei cu închisoarea şi obiectul traficului de stupefiante, rezultă că, în cuprinsul acestuia, nu se defineşte o infracţiune-tip de sine stătătoare, întrucât în structura normei nu este descrisă o faptă distinctă. De altfel, această modalitate de redactare a textelor de lege corespunde normelor de tehnică legislativă, aşa cum sunt reglementate în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementari în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, fiind utilizată norma de trimitere pentru sublinierea conexiunilor legislative. Drept urmare, fiind în prezenţa unei norme de trimitere, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se completează cu cele ale alin. (1) , de la care împrumută toate elementele constitutive, respectiv modalităţile alternative ale elementului material (cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor), precum şi condiţia ataşată acestuia, şi anume ca verbum regens să fie realizat fără drept. Spre deosebire de infracţiunea-tip, incriminarea din alin. (2) vizează drogurile de mare risc înscrise în tabelele nr. I şi II, anexă la lege, şi dat fiind gradul de pericol social abstract sporit, legiuitorul l-a reflectat în limite de pedeapsă a închisorii majorate, cuprinse între 5 şi 12 ani, în loc de 2-7 ani. Ca atare, întrucât reglementarea normativă cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate funcţiona independent, ca infracţiune de sine stătătoare, ci doar în strânsă legătură cu textul de incriminare la care se raportează, rezultă că suntem în prezenţa unei variante agravate a infracţiunii-tip care are elementele constitutive ale acesteia, la care însă legiuitorul a înţeles să adauge trăsături agravante, de natură a determina un tratament juridic diferit de cel al infracţiunii de bază. De altfel, maniera de redactare a celor două alineate cuprinse în art. 2 din actul normativ în discuţie este specifică situaţiilor în care legiuitorul reglementează pe lângă infracţiunea-tip una sau mai multe variante agravate ale acesteia, cum ar fi spre exemplu în cazul infracţiunilor de înşelăciune [art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal], distrugere [art. 253 alin. (1) şi (3) din Codul penal], ultraj [art. 257 alin. (1) -(4) din Codul penal]. În consecinţă, comiterea uneia dintre acţiunile enumerate exemplificativ ca modalităţi alternative de realizare a elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care însă are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, nu conturează o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului ideal, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, norma juridică conţinută în alin. (2) al textului de lege menţionat nu reglementează o infracţiune distinctă, de sine stătătoare, ci o variantă agravată a celei de bază. Or, în cazul concursului formal de infracţiuni este necesar ca acţiunea săvârşită să realizeze conţinutul mai multor infracţiuni, având în vedere împrejurările în care a avut loc sau urmările pe care le-a produs, aşa cum stabileşte art. 38 alin. (2) din Codul penal. Totodată, fiind vorba de o acţiune unică, chiar dacă aceasta ar viza mai multe categorii de substanţe aflate sub control naţional dintre cele înscrise în tabelele anexă nr. I-IV la Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt îndeplinite nici condiţiile concursului real de infracţiuni, întrucât această formă de pluralitate presupune existenţa a cel puţin două infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană prin acţiuni distincte potrivit art. 38 alin. (1) din Codul penal. Pluralitatea de acţiuni caracterizează şi infracţiunea continuată care, însă, fiind o formă a unităţii legale de infracţiune, implică pe lângă cerinţa unităţii de rezoluţie infracţională, a unităţii juridice a faptelor, a unităţii de subiect pasiv şi subiect activ şi săvârşirea la anumite intervale de timp a unor acţiuni care fiecare în parte realizează conţinutul aceleaşi infracţiuni, situaţie care nu este incidentă atunci când, în aceeaşi împrejurare, se comite oricare dintre operaţiunile privind circulaţia substanţelor stupefiante, deşi respectiva operaţiune are ca obiect droguri de risc, dar şi droguri de mare risc. Un alt tip de unitate infracţională este şi infracţiunea complexă care, cu toate că presupune o pluralitate de infracţiuni de natură diferită, deci implicit de acţiuni sau inacţiuni, absoarbe în conţinutul său, prin voinţa legiuitorului, una sau mai multe fapte distincte care reprezintă fiecare în parte conţinutul constitutiv al unei anumite infracţiuni şi care îşi pierd autonomia iniţială, devenind fie un simplu element constitutiv în conţinutul de bază al infracţiunii complexe, fie un element circumstanţial în conţinutul agravat sau calificat al acesteia. Or, cum norma juridică cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu reglementează o infracţiune de sine stătătoare în raport cu incriminarea din alin. (1) al aceluiaşi articol, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de existenţă a infracţiunii complexe, ce presupune, aşa cum s-a arătat deja, absorbirea în conţinutul său a unei fapte care prezintă elementele de tipicitate ale unei infracţiuni de natură diferită, ceea ce nu este cazul, având în vedere că prevederile cuprinse în cele două alineate sunt variante normative ale aceleiaşi infracţiuni, respectiv a traficului de stupefiante. Aşadar, săvârşirea, în aceeaşi împrejurare, a unei singure acţiuni dintre cele enumerate în art. 2 alin. (1) al Legii nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, reprezintă o infracţiune simplă, ca formă a unităţii naturale de infracţiune, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, întrucât natura diferită a substanţelor stupefiante nu modifică unitatea infracţiunii de trafic de droguri. Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, formulată în Dosarul nr. 10.693/3/2016 (2.079/2016), urmând a stabili că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată cu modificările şi completările ulterioare, săvârşirea, în aceeaşi împrejurare, a unei singure acţiuni dintre cele enumerate în alin. (1) al acestui articol, care are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, reprezintă o infracţiune simplă, ca formă a unităţii naturale de infracţiune, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ. În consecinţă, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, ... ...