Decizia ÎCCJ nr. 22/2018 (RIL)Punctul 2

2. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în opinia sa, jurisprudența neunitară ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este generată de interpretarea diferită a sintagmei „perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei“, sintagmă existentă în textul art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală. S-a susținut astfel că expertiza medico-legală psihiatrică constituie un procedeu probatoriu prin care organul judiciar dispune ca o comisie din cadrul unei instituții de medicină legală să stabilească starea de sănătate psihică a unei persoane implicate în procesul penal, atunci când această stare prezintă relevanță pentru aflarea adevărului în cauză. Subliniind că pentru problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii prezintă interes doar procedura de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice dispuse cu privire la suspect sau inculpat, a menționat că această procedură este reglementată de normele generale cuprinse în Codul de procedură penală, precum și de normele specifice din Ordinul ministrului justiției și al ministrului sănătății nr. 1.134/C/255/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale (denumit în continuare Ordinul comun). Sesizarea formulată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a menționat că solicitarea, dispunerea și efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se realizează potrivit regulilor generale aplicabile expertizelor prevăzute de art. 172-181 din Codul de procedură penală, cu derogările prevăzute de aceleași texte legale în cazul expertizelor medico-legale și, totodată, conform regulilor speciale de efectuare a expertizelor medico-legale psihiatrice prevăzute de art. 184 din Codul de procedură penală și dispozițiilor din Ordinul comun. Astfel, s-a precizat că, potrivit art. 28 alin. (1) din Ordinul comun, expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, cu obligația procedurală - prevăzută în sarcina organului judiciar care dispune efectuarea procedeului probatoriu, în baza dispozițiilor art. 184 alin. (3) din Codul de procedură penală - de a întreba persoana supusă expertizării dacă își exprimă consimțământul scris în acest scop. Sesizarea a mai susținut că obținerea consimțământului este situată temporal după încuviințarea efectuării expertizei, determinând procedura care va fi urmată, dar neavând nicio înrâurire asupra utilității mijlocului de probă. Totodată, s-a menționat că exprimarea consimțământului pentru efectuarea expertizei psihiatrice nu echivalează cu exprimarea consimțământului pentru internarea medicală în vederea efectuării unei examinări complexe, deoarece la această din urmă măsură, care poate fi dispusă exclusiv în cazul suspectului sau inculpatului, se poate recurge doar în situația în care comisia medico-legală va aprecia ca necesară o examinare complexă, pentru a răspunde obiectivelor stabilite de organul judiciar. Dacă, după dispunerea procedeului probatoriu, persoana refuză efectuarea expertizei sau nu se prezintă în fața comisiei, organul judiciar va sesiza procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți (atunci când este necesară pătrunderea fără consimțământ într-un domiciliu sau sediu) pentru emiterea unui mandat de aducere, iar dacă după prezentarea suspectului sau inculpatului și examinarea sa, în mod direct, la sediul instituției medico-legale, comisia medico-legală va aprecia ca necesară o examinare complexă, care impune internarea medicală, suspectului sau inculpatului i se va solicita consimțământul, în vederea internării într-o instituție sanitară de specialitate. Dacă un asemenea consimțământ nu va fi exprimat, comisia va sesiza organul de urmărire penală sau instanța de judecată pentru luarea măsurii internării nevoluntare. Astfel, sesizarea a subliniat că entitatea care are competența exclusivă de a sesiza organul de urmărire penală în cursul urmăririi penale, respectiv instanța de judecată, în cursul judecății, în vederea luării măsurii internării nevoluntare, este comisia medico-legală. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a mai precizat că, spre deosebire de internarea medicală provizorie, întemeiată pe dispozițiile art. 247 din Codul de procedură penală și justificată de înlăturarea unui pericol concret și actual pentru siguranța publică, internarea nevoluntară prevăzută de art. 184 alin. (5) din Codul de procedură penală nu este condiționată de existența acestui pericol, ea fiind dispusă atunci când sunt necesare examinări complexe pentru stabilirea stării de sănătate psihică a suspectului sau inculpatului. Mai mult, a menționat că, începând cu alin. (5) , dispozițiile art. 184 din Codul de procedură penală prevăd, în mod detaliat, procedura ale cărei etape sunt obligatorii pentru organul judiciar care solicită internarea nevoluntară într-o instituție sanitară de specialitate. Așadar, s-a apreciat că această măsură constituie o excepție în cadrul procedeului probatoriu al expertizei psihiatrice, fiind recunoscută de legiuitor ca o privare de libertate a persoanei supuse expertizei. În sprijinul acestei susțineri procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat interpretarea sistematică a art. 184 din Codul de procedură penală, care face trimitere la art. 72 din Codul penal, potrivit căruia deducerea are loc doar atunci când inculpatul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate. În acest sens a considerat că din examinarea dispozițiilor alin. (4) și (5) ale art. 184 din Codul de procedură penală rezultă că numai suspectul sau inculpatul poate fi adus prin constrângere în fața comisiei și numai acesta poate fi internat nevoluntar, tot astfel cum doar împotriva sa pot fi luate măsuri privative de libertate, susținând că în această cheie trebuie înțeleasă rațiunea existenței alin. (28) al aceluiași articol, potrivit căruia durata măsurii internării va fi dedusă din durata pedepsei, în considerarea împrejurării că măsura internării nevoluntare constituie o privare de libertate. Cu referire la teza că doar internarea nevoluntară constituie o privare de libertate, a arătat că aceasta este recunoscută de legiuitor prin modul de reglementare a procedurii luării, prelungirii și revocării internării nevoluntare, de o manieră cvasiidentică cu reglementarea procedurii referitoare la măsura arestării preventive. Astfel, a precizat că sesizarea comisiei va descrie în mod detaliat motivele pentru care o examinare complexă este necesară și care sunt rațiunile pentru care aceasta nu poate fi realizată fără internarea într-o instituție sanitară. De asemenea, similar propunerii de luare a măsurii arestării preventive, a considerat că propunerea de internare nevoluntară trebuie să cuprindă motivele privitoare la necesitatea și proporționalitatea măsurii, iar la dezbaterea propunerii sunt obligatorii citarea și prezența suspectului sau inculpatului, legiuitorul prevăzând excepții similare celor privind judecarea propunerii de arestare preventivă în lipsa acuzatului. Nu în ultimul rând, a făcut referire la obligația organului judiciar de a asigura asistența judiciară a suspectului sau inculpatului, precizând că măsura internării nevoluntare poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile, la propunerea comisiei de expertiză, care este obligată să indice activitățile ce impun privarea de libertate, în continuare, a persoanei, precum și motivul pentru care aceste activități nu au fost desfășurate în interiorul duratei dispuse inițial. Similar, a precizat că o cerere de revocare a măsurii - care intervine când examinarea a fost finalizată înainte de durata pentru care a fost luată măsura internării - poate fi formulată atât de către comisia de expertiză, cât și de către persoana internată, prezența suspectului sau inculpatului nefiind obligatorie la judecarea cererii. Cu toate acestea, a subliniat că în cazul în care persoana internată nu are apărător ales, este necesară desemnarea unui avocat din oficiu. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat că interpretarea logico-juridică a art. 184 din Codul de procedură penală, care, începând cu alin. (5) , reglementează exclusiv situația internării nevoluntare, impune constatarea că și alin. (28) vizează aceeași ipoteză, a măsurii internării nevoluntare. Admițând că textul menționat anterior nu distinge în privința caracterului voluntar ori nevoluntar al internării, a subliniat că acesta se plasează logic în urma expunerii modalității de efectuare a expertizei și situațiilor în care este necesară luarea măsurii internării nevoluntare în vederea realizării unui examen complex. Așadar, a considerat că textul art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, supus interpretării, nu este eliptic, ci trebuie citit în economia întregii reglementări, subliniind că art. 184 din Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții derogatorii pentru ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu refuză internarea. Sesizarea precizează că a susține că deducerea din durata pedepsei trebuie să aibă în vedere și durata internării voluntare, dispuse prin ordonanța procurorului, echivalează cu acceptarea tezei că, odată cu dispunerea unei măsuri procesuale în vederea obținerii unui mijloc de probă, o persoană ar putea fi privată de libertate, împotriva voinței sale, pentru o durată neprecizată în cuprinsul actului, fără o procedură reglementată și fără a putea uza de o cale de atac în fața unei instanțe. Arătând că o măsură privativă de libertate nu poate fi substituită printr-o măsură procesuală dispusă în vederea obținerii unui mijloc de probă, sesizarea a conchis că deducerea duratei internării voluntare din durata pedepsei închisorii (opțiune reflectată de prima orientare jurisprudențială) este lipsită de temei legal. Pentru aceste considerente, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că doar perioada internării nevoluntare se poate deduce din durata pedepsei, orice altă interpretare fiind contrară scopului și logicii normei legale. ...