Decizia ÎCCJ nr. 15/2018 (RIL)Punctul 7

7. Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză, a constatat că recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la instanța competentă să soluționeze cererile formulate de condamnați în timpul executării pedepsei în situația în care, la momentul formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de deținere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, este admisibil, fiind îndeplinite dispozițiile legale prevăzute de art. 471 și 472 din Codul de procedură penală. În conținutul raportului, judecătorul-raportor a expus legislația relevantă, atât aceea din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, cât și dispozițiile din Codul de procedură penală referitoare la cererile care pot fi formulate de condamnați în timpul executării pedepsei, respectiv cererea de modificare de pedepse prevăzută în art. 585, cererea de liberare condiționată de la art. 587, cererea de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață de la art. 592, intervenirea unei legi penale noi, prevăzută în art. 595, contestația la executare, reglementată în art. 597-598. Totodată, a fost expusă doctrina și jurisprudența cu privire la problema de drept supusă interpretării unitare. Judecătorul-raportor a menționat că dispozițiile Codului de procedură penală nu prevăd vreun temei legal pentru determinarea instanței competente, în raport cu un loc de deținere în care persoana condamnată nu execută, în mod efectiv, pedeapsa la data formulării cererii, așa încât unicul criteriu este acela al locului de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii. Din conținutul dispozițiilor art. 11 alin. (5) și ale art. 45 alin. (2) -(4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, se desprinde concluzia că atât penitenciarul inițial stabilit, cât și penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate implică o decizie numai la nivelul Administrației Naționale a Penitenciarelor sau a structurilor subordonate acesteia. Așadar, legiuitorul atunci când se referă la „instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere“ nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit inițial și locul de deținere stabilit prin transferarea persoanei condamnate și, în acest din urmă caz, legiuitorul nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit prin transferarea definitivă a persoanei condamnate sau prin transferarea temporară a acesteia. Criteriul locului de deținere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, ca loc de deținere pe baza căruia se determină instanța competentă, presupune că transferarea persoanei condamnate ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă și nu poate avea ca efect declinarea competenței. În concluzie, raportul întocmit de judecătorul-raportor desemnat conchide că instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate. ...