Decizia CCR nr. 83/2025Punctul 22

22. Curtea a luat act de contextul juridic și social în care legiuitorul și-a manifestat intervenția modificatoare a legii privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate. Instanța constituțională a constatat că premisa legiferării a constituit-o jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care instanța europeană a constatat încălcări ale art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele și pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei, în legătură cu condițiile de detenție care au existat de-a lungul anilor în penitenciarele din România, mai ales supraaglomerarea, igiena necorespunzătoare și lipsa asistenței medicale corespunzătoare. Totodată, Curtea a analizat în detaliu Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunțată de instanța europeană în Cauza Iacov Stanciu împotriva României, concluzionând că legiuitorul român a adoptat dispozițiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 în considerarea vastei jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului. Așa fiind, Curtea a observat că prin Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunțată în Cauza Iacov Stanciu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deși a constatat o încălcare a prevederilor art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a reținut că „nu este sarcina Curții să stabilească ce măsuri reparatorii ar fi indicat de luat de către un stat pârât în conformitate cu obligațiile acestuia prevăzute la art. 46 din Convenție. Cu toate acestea, preocuparea Curții este de a facilita eliminarea rapidă și eficace a unei nereguli constatate în cadrul sistemului național pentru apărarea drepturilor omului“ (paragraful 194). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „pentru a atinge o conformitate corespunzătoare cu obligațiile care rezultă din hotărârile pronunțate anterior de Curte în cauze similare, ar trebui instituit un sistem corespunzător și eficient de căi de atac la nivel național, disponibil reclamanților și capabil să permită autorităților să se ocupe de fondul respectivului capăt de cerere întemeiat pe Convenție și să acorde o reparație corespunzătoare. Calea de atac care, conform legislației românești, se bazează în principal pe judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate ar trebui să permită judecătorului delegat și instanțelor interne să stopeze o situație declarată contrară art. 3 din Convenție și să acorde despăgubiri dacă se fac asemenea constatări. Referitor la legislația internă privind despăgubirile, aceasta trebuie să reflecte existența prezumției că respectivele condiții de detenție necorespunzătoare i-au cauzat persoanei afectate un prejudiciu moral. Condițiile de detenție necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar și într-o situație în care aspecte distincte ale condițiilor de detenție sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de așa natură încât să constituie un tratament inuman. Așa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților. Nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanțele naționale în cazul constatării încălcării art. 3 nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparațiile echitabile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important și central în sistemul apărării drepturilor omului, încât autoritatea sau instanța națională care se ocupă de această chestiune va trebui să prezinte motive convingătoare și serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică sau de a nu acorda nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral“ (paragrafele 197-199). ...