Decizia ÎCCJ nr. 1/2018 (RIL)Punctul 6

6. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: 6.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 471 din Codul de procedură penală referitoare la titularul sesizării și la depunerea hotărârilor definitive ce atestă existența unei jurisprudențe neunitare referitor la problema de drept ce formează obiectul judecății. Practica neunitară ce a determinat formularea recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea și aplicarea neunitară a dispozițiilor art. 140^1 și art. 142 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în practica instanțelor de judecată fiind conturate mai multe orientări vizând calificarea și competența de soluționare a cererii de recunoaștere a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunțate de o instanță străină, formulată de condamnat în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanțele române și deducerii duratei executate în străinătate. ... 6.2. Dispoziții legale aplicabile Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare + Articolul 140^1 Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare emise de autoritățile străine (1) Recunoașterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condițiile tratatului aplicabil între România și statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripție aceasta domiciliază. (2) Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face și pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluționare. (2^1) Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenție pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv. (3) În situațiile prevăzute la alin. (1) și (2) , lipsa unui tratat nu împiedică recunoașterea hotărârii judecătorești străine, dacă aceasta se dovedește necesară soluționării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătățirea situației inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispozițiile art. 131 alin. (1) , art. 132, 135 și ale art. 136 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. (4) Actele judiciare care emană de la o autoritate judiciară străină competentă pot fi recunoscute de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanța de judecată, dacă aceasta se dovedește necesară soluționării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătățirea situației persoanei cercetate ori a persoanei condamnate sau la reintegrarea sa. Actului judiciar străin nu i se poate conferi, ca efect al recunoașterii, o forță probantă mai mare decât cea pe care o are în statul emitent. + Articolul 142 Competența autorităților judiciare române (1) Atunci când România este stat de executare, iar persoana condamnată este deținută într-un alt stat membru al Uniunii Europene, recunoașterea și punerea în executare, pe teritoriul României, a hotărârii judecătorești străine, în vederea transferării persoanei condamnate, este de competența curții de apel în a cărei circumscripție aceasta domiciliază. În cazul în care persoana condamnată nu are domiciliul pe teritoriul României, competența aparține Curții de Apel București. (2) Atunci când România este stat de executare, iar persoana condamnată se află pe teritoriul României, recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent este de competența curții de apel în a cărei circumscripție teritorială domiciliază persoana condamnată. În cazul în care persoana condamnată nu are domiciliul pe teritoriul României, competența aparține Curții de Apel București. Atunci când persoana condamnată se află în România, în executarea unei pedepse, competența recunoașterii și punerii în executare aparține curții de apel în a cărei circumscripție teritorială se află instanța locului de deținere. (3) Atunci când România este stat de executare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este competent să primească cererea statului emitent formulată potrivit art. 161. În cazul art. 161 alin. (9) , parchetul competent să primească hotărârea judecătorească și certificatul este cel de pe lângă curtea de apel prevăzută la alin. (4) . (4) În cazul prevăzut la art. 161 alin. (9) , curtea de apel din care face parte judecătorul care a luat măsura preventivă sau pe lângă care funcționează parchetul din care face parte procurorul care a luat măsura preventivă este competentă să recunoască și să pună în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent. (5) Atunci când România este stat emitent, iar persoana condamnată se află pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene, competența de a solicita acestui din urmă stat luarea unei măsuri preventive și recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești române aparține instanței de executare. Codul penal + Articolul 40 Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente (1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 39. (2) Dispozițiile art. 39 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă. (3) Dacă infractorul a executat integral sau parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente. (4) Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. (5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1) -(4) se ține seama și de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Codul de procedură penală + Articolul 585 Alte modificări de pedepse (1) Pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații: a) concursul de infracțiuni; ... b) recidiva; ... c) pluralitatea intermediară; ... d) acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni. ... (2) Instanța competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deținere, instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. (3) Sesizarea instanței se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat. (4) La primirea cererii, președintele completului de judecată dispune atașarea la dosar a înscrisurilor și luarea tuturor măsurilor necesare soluționării cauzei. ... 6.3. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, examinând problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, constată că unele instanțe au apreciat că devin aplicabile dispozițiile art. 140^1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar alte instanțe că sunt incidente dispozițiile art. 142 alin. (2) , situație care s-a repercutat asupra competenței instanței desemnate a se pronunța în cauză. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reglementează prin titlul V recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, a ordonanțelor penale și a actelor judiciare în relația cu statele terțe, înțelegând prin stat terț statul care nu este membru al Uniunii Europene, conform art. 130 alin. (2) lit. d) , iar prin titlul VI cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană. Potrivit art. 130 alin. (1) teza a II-a, care este integrat în capitolul I denumit „Dispoziții generale“ al titlului V, dispozițiile capitolului III intitulat „Proceduri speciale de recunoaștere și executare“ din același titlu V se aplică și în relația cu statele membre ale Uniunii Europene, dacă nu contravin dispozițiilor speciale. Prin urmare, prevederile art. 140^1 cu denumirea marginală „Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare emise de autoritățile străine“ din cuprinsul capitolului III „Proceduri speciale de recunoaștere și executare“ al titlului V din legea specială sunt incidente atât în ipoteza în care instanțele române recunosc hotărâri judecătorești pronunțate de autoritățile judiciare ale unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, cât și în ipoteza hotărârilor judecătorești în materie penală pronunțate de autoritățile judiciare ale unui stat care este membru al Uniunii Europene, cu condiția ca prin recunoașterea hotărârii străine să se urmărească producerea altor efecte juridice decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, fiind prevăzut, cumulativ, pentru cea din urmă ipoteză, ca legea specială să nu conțină dispoziții contrare. Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei se poate realiza, conform art. 140^1 alin. (2) din legea specială, pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluționare. Sintagma proces penal în curs se interpretează în sensul că recunoașterea, pe cale incidentală, a unei hotărâri penale străine este posibilă inclusiv în faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive, după cum s-a statuat prin Decizia nr. 9/2010 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin raportare la dispozițiile art. 119 din Legea nr. 302/2004 în forma în vigoare la data pronunțării deciziei. De altfel, în forma actuală a legii speciale, art. 140^1 alin. (3) teza I prevede că în situațiile prevăzute la alin. (1) și (2) lipsa unui tratat nu împiedică recunoașterea hotărârii judecătorești străine, dacă aceasta se dovedește necesară soluționării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătățirea situației inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispoziții speciale privind faza de executare a hotărârilor penale sunt prevăzute de art. 585 alin. (1) lit. a) din secțiunea 1 „Schimbări în executarea unor hotărâri“ a capitolului III „Alte dispoziții privind executarea“ din titlul V „Executarea hotărârilor penale“ din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text legal, o persoană condamnată poate solicita modificarea pedepsei dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza altei hotărâri definitive, existența concursului de infracțiuni. Aceste dispoziții legale trebuie interpretate prin raportare la art. 40 alin. (2) și (5) din Codul penal, care prevede că dispozițiile referitoare la contopirea pedepselor se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă, urmând a se ține seama și de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Așadar, solicitarea având ca obiect constatarea existenței concursului între infracțiuni pentru care s-a dispus condamnarea prin hotărâri pronunțate de instanțe din România și hotărâri pronunțate de autorități judiciare străine și contopirea pedepselor, pentru ca, în final, să se deducă din pedeapsa rezultantă inclusiv perioada de timp executată în străinătate, se încadrează, în drept, în dispozițiile art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, fiind o cerere de modificare de pedepse. Cererea de contopire a pedepselor constituie o cerere principală, vizând pedepsele aplicate cu titlu definitiv prin hotărâri judecătorești române și hotărâri judecătorești străine, cu consecința recunoașterii efectelor acestei situații juridice în planul tratamentului sancționator, în principal în privința deducerii duratei de timp anterior executate din pedepsele aplicate pentru infracțiunile ce compun concursul de infracțiuni, acesta fiind interesul demersului judiciar al persoanei condamnate. Simpla împrejurare că cererea de modificare a pedepsei ține de faza executării unei hotărâri de condamnare pronunțate în România nu îi conferă caracterul unei cereri prin care se solicită executarea în România a unei pedepse pronunțate în străinătate. Deopotrivă, faptul că se dispune mai întâi recunoașterea hotărârii străine și, apoi, se contopesc pedepsele nu are nicio înrâurire asupra obiectului principal al procesului, întrucât, dacă nu s-ar recunoaște hotărârea penală străină, nu s-ar putea deduce perioada executată în străinătate din pedeapsa rezultantă stabilită ca urmare a operațiunii juridice a contopirii. În acest context, întrucât cererea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine are în vedere producerea de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, respectiv deducerea din pedeapsa rezultantă și a perioadei executate în străinătate, aceasta are caracter incidental raportat la cererea principală care vizează modificarea pedepsei. În consecință, în situația analizată nu sunt aplicabile dispozițiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești străine și care atrag competența exclusivă a curții de apel, ci dispozițiile art. 140^1 alin. (2) din aceeași lege care prevăd procedura recunoașterii, pe cale incidentală, a unor hotărâri judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, text legal care stabilește totodată că revine instanței învestite cu soluționarea cererii principale competența de a dispune asupra recunoașterii hotărârii pronunțate de autoritățile judiciare străine. Problema de drept a fost examinată și prin Decizia nr. 15 din 22 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care s-a menționat că „omisiunea legiuitorului român de a include prevederi exprese, în cadrul titlului VI, care să permită recunoașterea dispozițiilor din hotărârea judecătorească pronunțată de un stat membru al Uniunii Europene referitoare la instituții de tipul liberării condiționate, nu conduce la imposibilitatea recunoașterii acestor dispoziții, ci, dimpotrivă, la recunoașterea acestora conform art. 140^1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare“. Din interpretarea teleologică a dispozițiilor titlului VI al Legii nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că art. 142 alin. (2) prevede competența exclusivă a curții de apel în cazul procedurii speciale a recunoașterii și punerii în executare a hotărârii judecătorești străine, procedură prevăzută de secțiunea a 3-a intitulată „Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România“ din capitolul II al aceluiași titlu VI al legii. Sub un prim aspect este de remarcat că, prin procedura specială evocată (art. 159-art. 163), se instituie dreptul exclusiv al statului străin emitent de a transmite, din oficiu sau la cererea persoanei condamnate, hotărârea și certificatul în vederea recunoașterii și punerii în executare a hotărârii judecătorești străine. În acest sens, relevante sunt dispozițiile art. 160 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în conformitate cu care, dacă înainte de soluționarea cauzei, statul emitent își retrage certificatul, instanța respinge cererea ca nesusținută. Prin prisma scopului în care s-a instituit această procedură specială, dispozițiile art. 161 alin. (3) din legea specială prevăd că, în vederea identificării, căutării, localizării și prinderii persoanei condamnate, parchetul competent poate solicita darea în urmărire, potrivit Codului de procedură penală. De asemenea, în conformitate cu art. 163 alin. (1) din legea specială, curtea de apel, ca instanță exclusiv competentă potrivit art. 142 alin. (2) , poate renunța la dreptul de punere în executare a pedepsei atunci când constată imposibilitatea practică de a pune în executare pedeapsa deoarece persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei nu este găsită sau persoana condamnată a evadat din penitenciarul în care executa pedeapsa. Așadar, din interpretarea coroborată a textelor legale mai sus menționate reiese cu evidență că scopul urmărit prin procedura specială a recunoașterii hotărârii judecătorești străine reglementată de secțiunea a 3-a a capitolului II al titlului VI al Legii nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este acela al executării de către persoana ce se află pe teritoriul României a pedepsei aplicate de autoritățile judiciare străine. Or, după cum rezultă cu evidență și din alin. (2^1) al art. 140^1 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, introdus prin Legea nr. 236/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie 2017, care a modificat și completat Legea privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenție pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv. Se mai remarcă faptul că, potrivit Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, curtea de apel dobândește atribuții specifice instanței de executare, respectiv de modificare a pedepsei, numai dacă ulterior recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine același stat emitent transmite o nouă cerere de recunoaștere a unei hotărâri privind aceeași persoană, potrivit art. 160 alin. (7) coroborat cu art. 154 alin. (13) lit. b) , ceea ce înseamnă, per a contrario, că pentru celelalte situații caracteristice materiei executării competența se va stabili potrivit normelor de drept comun în materie. ... ...