Decizia ÎCCJ nr. 3/2018 (HP)Punctul VI

VI. Examenul jurisprudenței în materie 1. Jurisprudența națională relevantă În materialul transmis de curțile de apel nu au fost identificate hotărâri judecătorești definitive, relevante pentru problema de drept ridicată în speță. ... 2. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. ... 2.2. În ceea ce privește deciziile de speță, au fost identificate două hotărâri judecătorești în care instanța supremă a examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. Astfel, prin Decizia penală nr. 1.453 din 8 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală s-a reținut că „denunțurile inculpatului s-au materializat prin identificarea și trimiterea în judecată a inculpaților (…) prin rechizitoriul nr. X, însă, în legătură cu acest denunț, inculpatul a beneficiat deja de cauza de reducere a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, în dosarul nr. Y - Decizia penală nr. 2.617 din 29 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, prin care i s-a redus pedeapsa de la 12 la 7 ani închisoare. Ca atare, cum inculpatul nu poate invoca aceeași cauză de reducere a pedepsei în două dosare diferite, recursul său este nefondat sub acest aspect“. De asemenea, prin Decizia penală nr. 3.967 din 11 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală s-a reținut, referitor la cererea recurentului inculpat de a se constata incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, că „aceste dispoziții legale sunt aplicabile persoanei care are calitatea de martor și care a comis o infracțiune gravă, iar înainte sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni și au drept consecință reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“. Notând cauza distinctă în care autorul denunțului era cercetat la data formulării acestuia, instanța supremă a constatat că „(…) denunțul nu s-a formulat de către recurent în cauza dedusă judecății și, în consecință, nu sunt incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor. Dacă s-ar accepta opinia apărării, ar însemna ca un inculpat, care a formulat un denunț finalizat cu tragerea la răspundere penală a unei persoane pentru o infracțiune gravă, să invoce prevederile legale sus-menționate și să beneficieze de reducerea cu jumătate a limitelor de pedeapsă, pentru toate infracțiunile pe care le-ar comite ulterior, ceea ce nu a fost avut în vedere de către legiuitor“. ... ... 3. Jurisprudența Curții Constituționale Decizia relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015), prin care, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate, s-a constatat că „soluția legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care nu a comis o infracțiune gravă este neconstituțională“. În argumentarea acestei decizii s-a arătat că „(…) rațiunea cauzei de reducere a limitelor pedepsei reglementată de norma supusă controlului de constituționalitate este aceea de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracțiunilor grave, prin determinarea persoanelor care dețin informații decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare. Prin urmare, determinantă și suficientă pentru acordarea beneficiului reducerii limitelor pedepsei este acțiunea martorului de a denunța și facilita tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave, indiferent de natura și gravitatea faptei comise de el însuși. (…) Așa fiind, comiterea de către martor a unei infracțiuni care nu se încadrează în categoria infracțiunilor grave, așa cum sunt ele definite în art. 2 lit. h) din lege, nu poate fi un element care să îl excludă pe acesta de la beneficiul cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă. Drept urmare, diferența operată de norma supusă controlului de constituționalitate între cele două categorii de martori, după cum aceștia au săvârșit sau nu o infracțiune gravă, nu se bazează pe un criteriu rațional și nu justifică un tratament juridic diferențiat (…)“. Această decizie a marcat revenirea Curții Constituționale asupra propriei jurisprudențe în materie, reflectată anterior în deciziile nr. 666 din 18 mai 2010 și nr. 378 din 24 septembrie 2013, prin care au fost respinse excepții de neconstituționalitate vizând dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, reținându-se, inter alia, că „principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator diferențiat în funcție de conduita persoanelor cercetate care pot contribui la aflarea adevărului în anumite cauze este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca, la aceleași situații juridice, să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite, tratamentul juridic să fie diferențiat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de recrudescența unor fenomene antisociale grave, precum criminalitatea organizată, terorismul, traficul de droguri și traficul de persoane, respectiv de necesitatea instituirii de către stat a unui sistem de măsuri în vederea asigurării protecției martorilor și nu este de natură să aducă atingere principului egalității în drepturi“. ... ...