Decizia CCR nr. 47/2025Punctul 23

23. În concluzie, dispozițiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală nu prevăd renunțarea la dreptul la tăcere sau neautoincriminare al inculpatului ca o condiție sine qua non a înlocuirii unei măsuri preventive severe cu una mai ușoară. În condițiile în care situația anterioară, în baza căreia a fost dispusă inițial măsura preventivă ce se urmărește a fi înlocuită, nu a suferit nicio modificare, declarațiile inculpatului ar reprezenta, într-adevăr, singurul element pe baza căruia organele judiciare competente ar putea face evaluarea oportunității înlocuirii măsurii preventive, însă acest aspect de natură practică nu poate imprima normei criticate valențe de neconstituționalitate, așa cum susține autorul excepției. Așa cum s-a arătat mai sus, dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu sunt drepturi absolute, iar titularul acestora este singurul în măsură să aprecieze oportunitatea și utilitatea exercitării acestora în funcție de situația sa personală și circumstanțele cauzei în care este acuzat, în cadrul unei strategii de apărare și cu respectarea garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil. În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în situații particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecințe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenție prin faptul că tăcerea poate avea consecințe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanțele, având în vedere în special ponderea pe care instanțele naționale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă și gradul de constrângere inerente situației (Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunțată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragrafele 47 și 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări ori de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situații care impun în mod clar o explicație din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susține așadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicații. În acest sens sunt și hotărârile din 6 iunie 2000 și din 20 martie 2001, pronunțate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanțe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia. (Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, precitată, paragraful 44). ...