Decizia CCR nr. 47/2025Punctul 4

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia consideră că dispozițiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu determină inculpatul să renunțe la dreptul la tăcere sau să recunoască necondiționat acuzațiile în schimbul înlocuirii măsurii arestării preventive. Apreciază că norma criticată intră în contradicție cu dreptul la tăcere al inculpaților, drept prevăzut și de art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală și care ar trebui să fie absolut, dar care este, însă, știrbit în condițiile în care, încercând să determine înlocuirea unei măsuri preventive severe (cum este arestarea preventivă) cu una mai ușoară (arestul la domiciliu), inculpații ar putea fi determinați să renunțe la exercițiul acestui drept, fiind previzibil că, în lipsa unui astfel de element component al cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv și pe fondul menținerii aceleiași situații inițiale ce a determinat luarea/prelungirea acestei măsuri, instanța ar putea să nu dea curs favorabil acestei cereri. Consideră că numai un astfel de demers, și anume renunțarea la dreptul la tăcere și recunoașterea faptelor, constituie elementul de noutate referitor la conduita procesuală a inculpatului care poate influența instanța în aprecierea necesității înlocuirii măsurii arestului preventiv cu măsura mai blândă a arestului domiciliar, mecanism ce contravine însă dreptului fundamental la libertate și siguranță, dreptului la un proces echitabil și dreptului la tăcere. ...