Decizia ÎCCJ nr. 24/2017 (RIL)Punctul V

V. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curții de Apel Constanța 9. Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța a apreciat că analiza problemei de drept identificate trebuie să pornească de la natura juridică a raporturilor existente între societate și administrator. Astfel, potrivit articolului 72 din Legea nr. 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege. Prin urmare, raporturile dintre administrator și societate sunt raporturi de mandat. Acestea sunt contractuale, deoarece administratorul este desemnat prin actul constitutiv sau hotărârea adunării generale a acționarilor. Acceptând numirea, administratorul intră în raporturi juridice de mandat cu societatea, așa încât conținutul mandatului este, în primul rând, contractual. Astfel, obligațiile sale rezultă din împuternicirile date de către societate, în calitate de mandant, a cărei voință se manifestă nu numai prin numirea mandatarului și a sferei acțiunii sale, ci și prin posibilitatea de revocare a acestuia. Cu toate acestea, conținutul mandatului nu poate fi exclusiv contractual, deoarece interesul de ordine publică al reglementării juridice a societăților impune ca unele obligații să fie stabilite prin lege. Dubla reglementare a mandatului administratorului, contractuală și legală, definește funcția de administrator al societății și face diferența dintre mandatul administratorului și mandatul de drept comun. Potrivit art. 8 lit. g^1) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al societății pe acțiuni va cuprinde puterile conferite administratorilor și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat. Deci, prin voința acționarilor, mandatul administratorului poate fi limitat la gestiunea internă sau poate să cuprindă și puterea de reprezentare, caz în care administratorul este împuternicit să angajeze societatea în raporturile cu terții, inclusiv să o reprezinte în justiție. Pentru a asigura cunoașterea de către terți a persoanei care angajează societatea se cere îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului. În ceea ce privește încetarea funcției de administrator, aceasta are loc prin încetarea contractului de mandat. Dispozițiile Codului civil de la 1864 prevedeau, la art. 1552, că mandatul se stinge prin revocarea mandatarului, prin renunțarea mandatarului la mandat, prin moartea, interdicția, insolvabilitatea și falimentul ori a mandantului, ori a mandatarului, iar conform art. 1555, numirea unui nou mandatar pentru aceeași afacere cuprinde în sine revocarea mandatului dat celui dintâi, din ziua în care i s-a notificat. Prevederile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil stabilesc la art. 2.030 că, pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri: revocarea sa de către mandant, renunțarea mandatarului, moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului. S-a apreciat că, deși legea civilă anterioară nu prevedea, în mod expres, că mandatul se stinge și prin oricare dintre modurile generale de stingere a contractelor, față de dispozițiile speciale și derogatorii ale Legii nr. 31/1990, care stabilesc o anumită durată a mandatului administratorilor unei societăți, trebuie să se accepte că și sub imperiul Codului civil de la 1864 expirarea duratei mandatului administratorului avea ca efect încetarea contractului de mandat. Prin urmare, s-a arătat că fixarea de către legiuitor a unei durate a mandatului ar fi lipsită de sens dacă s-ar aprecia că mandatul nu poate înceta decât în cazurile indicate de art. 1522 din Codul civil de la 1864, nu și în situația expirării termenului. În acest context, s-a concluzionat că textele Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu aduc modificări de substanță în privința situațiilor în care contractul de mandat își încetează existența juridică. În egală măsură, s-a considerat că acceptarea expresă a numirii în funcția de administrator presupune existența unui act de numire din partea societății. Astfel, conform art. 153^12 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, durata mandatului administratorilor este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăși 4 ani; ei sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se dispune altfel; durata mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăși 2 ani; pentru ca numirea unui administrator să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres. Însă acceptarea expresă a mandatului de administrator reprezintă o condiție imperativă la momentul numirii administratorului, soluția trebuind a fi nuanțată în cazul în care este vorba de o prelungire a mandatului, care poate interveni chiar și tacit. Aceasta, întrucât, ca și numirea, încetarea funcției de administrator sau de reprezentant al unei societăți este supusă, pentru a produce efecte depline, unor formalități de publicitate, ceea ce înseamnă că terții de bună-credință, care nu au cunoștință despre încetarea funcției de administrator al societății a celui cu care au contractat, au opțiunea de a nu ține seama de această încetare, considerând că au contractat cu societatea [art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 - „Societatea nu poate invoca față de terți numirile în funcțiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcții, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea.]“. Într-o atare situație devine aplicabilă teoria mandatului aparent, astfel că, deși mandatul a încetat, fie prin ajungere la termen, fie prin revocare sau renunțare, lipsa publicității în conformitate cu Legea nr. 26/1990 poate avea ca efect neluarea în seamă a încetării mandatului de către terți, astfel că toate actele încheiate de fostul administrator sunt considerate valabile din punct de vedere juridic și angajează societatea. Prin urmare, în situația în care modificările cu privire la persoana mandatarului nu sunt aduse la cunoștința terților prin formele de publicitate prevăzute de lege, se acceptă ideea că un mandat încetat ultraactivează, producând efecte valabile din punct de vedere juridic, chiar și fără acceptarea expresă a mandatului. O situație similară este aceea în care, după expirarea mandatului administratorului, societatea nu prelungește în mod expres mandatul și nici nu numește un alt administrator din cauza neînțelegerilor existente între acționarii semnificativi, punându-se problema dacă fostul administrator mai poate reprezenta societatea în continuare, până la desemnarea unui alt administrator. Complexitatea situației este dată, pe de o parte, de faptul că, potrivit art. 237 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societății care nu mai are organe statutare se poate dispune de către tribunal doar la cererea oricărei persoane interesate, precum și a Oficiului Național al Registrului Comerțului, instanța neputându-se pronunța asupra acestei chestiuni fără a fi învestită, iar, pe de altă parte, de împrejurarea că neînțelegerile dintre acționari au ca efect paralizarea activității societății. Or, astfel cum a reținut și instanța supremă în considerentele Deciziei nr. 920 din 25 martie 2015, legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, interesele unei bune administrări a unei societăți pe acțiuni reclamând efectuarea oricăror acțiuni care necesită protejarea acestora. În virtutea teoriei mandatului aparent, atât timp cât înregistrările din registrul comerțului nu relevă o altă voință socială cu privire la conferirea dreptului de administrare, respectiv nu dovedesc faptul că adunarea generală a acționarilor a stabilit un alt administrator pentru societate, cel al cărui mandat a expirat va putea să își îndeplinească atribuțiile în continuare, până la desemnarea unui nou administrator, având, prin urmare, și dreptul de a reprezenta societatea. O astfel de interpretare este valabilă doar în cazul în care fostul administrator își asumă în continuare calitatea și funcția de administrator, fără a fi necesară o acceptare expresă în acest sens, iar nu și în situația în care fostul administrator nu dorește continuarea mandatului. În această opinie, excepția prevăzută de art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil este aplicabilă și în situația în care mandatul încetează prin expirarea duratei pentru care a fost încheiat. Prin urmare, deși nu se specifică regula de la care se stabilește o astfel de excepție [respectiv dacă este prevăzută pentru oricare dintre cazurile de încetare a contractului de mandat ori doar pentru cazul reglementat la lit. c) - moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului], din interpretarea sistematică a legii rezultă că textul este aplicabil și în situația în care mandatul administratorului unei societăți a expirat, activitatea acestuia constituindu-se din prestații succesive, cu caracter de continuitate. ... ...