Decizia ÎCCJ nr. 24/2017 (RIL)Punctul VI

VI. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție 10. Prin recursul în interesul legii pe care l-a promovat, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că prevederile art. 153^12 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, conform cărora, pentru a fi valabilă din punct de vedere juridic, numirea în funcția de administrator trebuie să fie acceptată expres, exclud ipoteza prelungirii tacite a mandatului de administrator. În lipsa unei numiri și a unei acceptări exprese a mandatului, înregistrate în registrul comerțului și/sau publicate în Monitorul Oficial al României, nu poate fi vorba despre o prelungire a mandatului administratorilor. Desemnarea în funcția de administrator, unită cu acceptarea expresă a funcției, are semnificația unui contract între societate și administrator, doar din rațiuni de evitare a unei tautologii normative nemaimenținându-se, în actuala formă a legii, cerința expresă a încheierii unui contract de administrare în formă scrisă, supus înregistrării, existența acestuia fiind subînțeleasă, întrucât o „acceptare expresă“ presupune o exteriorizare, o materializare a acordului de voință, sub forma încheierii unui instrumentum, incompatibilă cu echivocul unei manifestări tacite. Încheierea unui contract de administrare, în sensul de înscris, asumat prin semnătură ca formă a „acceptării exprese“ cerută de lege, se impune cu atât mai mult cu cât persoana desemnată ca administrator al societății exercită o activitate de administrare în mod permanent, având în vedere și obiectul său de activitate specializat și nu doar anumite acte comerciale în mod izolat; acestea, când nu se poate dovedi existența unui mandat tacit de administrare, l-ar putea obliga pe pretinsul mandant doar în condițiile gestiunii de afaceri sau ale îmbogățirii fără just temei. Totodată, s-a arătat că legea nu distinge între „numire“ și „prelungire“ în exercitarea mandatului de administrator, întrucât așa-zisa prelungire a mandatului este în realitate tot o numire, doar că nu este făcută prin actul constitutiv, ca în cazul primilor administratori, ci prin hotărârea adunării generale a acționarilor, având în plus și o durată mai mare, de 4 ani, față de durata de 2 ani a mandatului primilor administratori. De fapt, condiția „acceptării exprese“ a mandatului a fost prevăzută ca o măsură de protecție pentru administrator, în raport cu responsabilitățile și riscurile pe care le implică o astfel de activitate, astfel încât acesta să nu poată fi numit împotriva voinței sale. Valabilitatea mandatului administratorilor după data expirării duratei acestuia nu poate fi susținută nici prin recurgerea la instituția mandatului aparent, întrucât acesta presupune o altă ipoteză, aceea în care, în evidențele registrului public, apar mențiuni cu privire la persoane cu mandate valabile de administratori, dar care, în realitate, sunt lovite de o cauză de ineficacitate sau sunt exercitate cu depășirea limitelor împuternicirii și pe care terții de bună-credință nu au posibilitatea să le cunoască, acționând astfel cu convingerea că tratează cu adevăratul mandatar. Totodată, prelungirea mandatului administratorului, după limita maximă permisă de lege, reprezintă o modificare atât a actului constitutiv, cât și a mențiunilor existente în registrul comerțului, modificare ce trebuie la rândul ei să fie înregistrată în registrul public, așa cum prevăd dispozițiile art. 21 lit. h) dinLegea nr. 26/1990, pentru asigurarea opozabilității față de terți. În domeniul reprezentării în justiție, pentru a-și justifica legitimarea procesuală, art. 151 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede că reprezentanții persoanelor juridice de drept privat trebuie să depună, în copie, un extras din registrul public în care este menționată împuternicirea lor. Or, o împuternicire care, în evidențele publice, apare ca nemaifiind de actualitate nu poate face dovada calității de reprezentant al administratorului societății comerciale. În egală măsură, lipsa organelor statutare ale societății atrage dizolvarea acesteia, în conformitate cu dispozițiile art. 237 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, putându-se face însă aplicarea dispozițiilor art. 137^2 din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 58 din Codul de procedură civilă, în funcție de calitatea procesuală activă sau pasivă a societății reprezentate de administratorul al cărui mandat a expirat. Astfel, dacă societatea are calitatea de reclamant, administratorii care o reprezintă pot fi asimilați celor provizorii prevăzuți de art. 137^2 din Legea nr. 31/1990, iar, în cazul în care societatea este chemată în judecată în calitate de pârât, având în vedere că mandatul administratorilor a expirat, instanța va numi un curator special în condițiile art. 58 din Codul de procedură civilă. Ambele soluții reprezintă însă remedii temporare, acestea funcționând doar până la întrunirea adunării generale ordinare a acționarilor care va alege un nou administrator și care va trebui făcut public prin înscrierea acestuia în registrul comerțului. În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1552 din Codul civil de la 1864 și ale art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, coroborate cu art. 72 și 153^12 din Legea nr. 31/1990, administratorul societății pe acțiuni al cărui mandat a expirat, fără ca o eventuală prelungire a acestuia să fie înregistrată la registrul comerțului, nu mai deține prerogativele reprezentării. ... ...