Decizia ÎCCJ nr. 59/2017 (HP)Punctul VI

VI. Jurisprudența Curții Constituționale 44. Examinarea constituționalității dispozițiilor art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 s-a realizat prin Decizia nr. 367 din 20 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 7 aprilie 2008, și Decizia nr. 1.586 din 13 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2012 prin care, respingând obiecția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că „obligativitatea plății cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru și onorariile avocaților, de către partea ale cărei pretenții nu au fost admise de instanța de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia“. ... 45. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a statuat că „art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă determină debitorul obligației de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) și creditorul obligației având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câștigă), înlocuind formularea codului anterior din 1865 de „parte căzută în pretenții“. Această diferență terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală și despăgubirea integrală a părții câștigătoare. Buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului“ (paragraful 24). ... 46. Curtea a mai reținut că, „potrivit art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanței. Așa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Totuși, în situația în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunțată cu ocazia examinării unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014, că aceste cereri sunt principale și sunt supuse taxei judiciare de timbru. Așa fiind, pentru cererile principale prin care se solicită, pe cale separată, plata cheltuielilor de judecată, așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia menționată, cererea trebuie taxată la valoarea pretențiilor, iar rațiunea acestei soluții rezidă în faptul că, prin declanșarea unui nou litigiu pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, se generează costuri suplimentare pentru sistemul judiciar, iar așa cum a reținut Curtea Constituțională în jurisprudența sa, nu numai că accesul liber la justiție nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, dar este justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție“ (paragraful 27). ... ...