Decizia ÎCCJ nr. 9/2017 (RIL)Punctul VIII

VIII. Opinia doctrinei 16. Domnul profesor universitar doctor Alexandru Țiclea, prin punctul de vedere exprimat, a învederat că procedura instituită prin dispozițiile legale în discuție este una facultativă, de care angajații pot uza sau nu, de reținut fiind expresia: „contestația poate fi depusă“ [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 284/2010], ceea ce înseamnă că este posibil, este cu putință să se întâmple; este doar o posibilitate (DEX, p. 995). Așadar, legea nu instituie o condiție (obligatorie) pentru sesizarea instanței de judecată. Dacă ar exista o asemenea condiție, în situația respectivă, liberul acces la justiție ar fi îngrădit [art. 21 alin. (2) din Constituția României]. În plus, se cunoaște că „jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative...“ [art. 21 alin. (4) din legea fundamentală]. Totodată, trebuie avut în vedere că persoanele plătite din fonduri publice au calitatea de angajați, și nu de beneficiari ai serviciului public. Totodată, s-a considerat că „instanțele din cadrul jurisdicției muncii pot obliga angajatorul la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin actele ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă“. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că actele ordonatorilor de credite, ca acte administrative, sunt guvernate de principiul legalității, adică acestea trebuie să fie conforme „cu legile, ordonanțele de Guvern și cu toate celelalte acte normative care au forță juridică superioară“ (Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ediția a IX-a, 2014, p. 103). Prin urmare, instanța de judecată este îndrituită să dispună aplicarea dispozițiilor legale, mai favorabile, în ceea ce privește salarizarea angajaților. Și în domeniul raporturilor juridice de muncă (de serviciu) funcționează principiul legalității. Astfel, art. 11 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, denumită în continuare Codul muncii, dispune: „Clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative...“. Evident că această exigență privește și actele adiționale la contractele respective. Clauza contractuală care stabilește drepturi pentru salariați, ce contravin normelor legale, este afectată de nulitate. Consecința: aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale (art. 57 din Codul muncii). Într-un atare caz, soluția este aceeași: instanța este competentă să dispună acordarea drepturilor salariale prevăzute de lege, și nu a celor înscrise în contractele individuale de muncă sau actele lor adiționale, inferioare legii. În dreptul comun al muncii (Codul muncii,Legea dialogului social nr. 62/2011) nu este reglementată procedura prealabilă - condiție a sesizării instanței de judecată în vederea soluționării conflictelor (litigiilor) de muncă. De reamintit este și dispoziția art. 38 din Codul muncii, conform căreia „salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege“. ... 17. Punctul de vedere exprimat de Facultatea de Drept - Universitatea București este următorul: – în cazul în care obiectul contestației este reprezentat de un act administrativ de stabilire a salariilor cu caracter general, iar motivul nemulțumirii îl constituie neconformitatea acestuia cu legea, funcționarul public/salariatul are obligația de a parcurge procedura recursului grațios, iar, dacă nu este mulțumit de răspunsul ordonatorului de credite dat în cadrul acestei proceduri, va putea sesiza instanța de judecată potrivit regulilor contenciosului administrativ - în acest caz, prin raportare la caracterul normativ al actului administrativ în discuție, contestația va putea fi formulată oricând, nefiind incidente dispozițiile art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010, respectiv art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014; ... – în ipoteza în care nemulțumirile salariatului vizează o decizie individuală a ordonatorului de credite de încadrare în funcție și de stabilire a salariului - act de drept al muncii -, acesta va avea obligația de a parcurge procedura plângerii prealabile, reglementată de art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010, respectiv art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, legiuitorul instituind această procedură prin extinderea unei formule de tipul reclamației administrative și în cazul conflictelor individuale de muncă. ... În concret, salariatul va putea introduce contestația la instanța de judecată - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale - după parcurgerea procedurii prealabile. Îndeplinirea acestei obligații va fi analizată de către instanța de judecată prin raportare la prevederile art. 193 alin. (2) din Codul de procedură civilă. ... 18. Doamna profesor universitar doctor Raluca Dimitriu, prin opinia exprimată, a considerat că trebuie făcută următoarea distincție: a) Dacă angajatorul a emis și comunicat decizia de stabilire a salariilor, salariatul ar fi trebuit să urmeze procedura specială obligatorie statornicită de prevederile legii salarizării în vigoare la momentul respectiv. Dacă nu a făcut-o, el nu se va putea adresa instanței de jurisdicția muncii cu o acțiune în acest sens. Rolul procedurii descrise în legile de salarizare este tocmai asigurarea posibilității ordonatorului de credite de a corecta rapid orice eroare în stabilirea salariilor, iar dispozițiile imperative privind procedura de urmat în vederea contestării deciziei de stabilire a drepturilor salariale nu pot fi eludate. Deciziile de stabilire a salariilor personalului plătit din fonduri publice, care sunt necontestate în termen, rămân definitive și beneficiază de prezumția de legalitate și temeinicie. Într-adevăr, procedura prevăzută de lege este obligatorie, salariatului nefiindu-i permis să urmeze o „rută alternativă“ prin care să se adreseze instanței de dreptul muncii, pentru a ocoli prescripțiile legii derogatorii de la dreptul comun, ce consacră în mod imperativ o procedură specială, precum și competența materială a instanțelor de contencios administrativ. Într-adevăr, normele legilor salarizării prevăd competența instanțelor de contencios administrativ, ce pot fi sesizate în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației, prin derogare de la dreptul comun. De altfel, față de dispozițiile imperative ale legii, orice altă soluție poate fi de natură a genera instabilitate în sistemul de salarizare. S-ar ajunge altminteri la situația în care salariatul are două opțiuni: fie contestă decizia de stabilire a drepturilor salariale și, nemulțumit de soluția contestației, se adresează în 30 de zile la instanța de contencios administrativ, fie, dacă nu a urmat această procedură și a pierdut aceste termene, se adresează instanței de jurisdicție a muncii, de această dată în termen de 3 ani. Or, legea nu prevede un astfel de drept de opțiune. ... b) Dacă, însă, angajatorul nu a emis și comunicat decizia de stabilire a drepturilor, salariatul se poate adresa direct instanței de drept al muncii pentru a obține drepturile bănești la care este îndreptățit. Simpla încasare de către angajat a drepturilor salariale nu echivalează cu „luarea la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor“ la care fac referire legile salarizării. Procedura cuprinsă în legile de salarizare se declanșează prin comunicarea deciziei de stabilire a drepturilor salariale. În absența acestei decizii nu sunt aplicabile normele speciale, statornicite de legile succesive derogatorii, ci însuși dreptul comun, respectiv art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii. Întradevăr, în acest caz nu a existat o decizie comunicată, care să fi putut fi contestată, potrivit procedurii derogatorii, statornicite prin legile speciale ale salarizării, descrisă mai sus. ... ... ...