Decizia CCR nr. 618/2024Punctul 22

22. În ceea ce privește critica prin raportare la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că este neîntemeiată. În acest sens, reține că, astfel cum a observat în jurisprudența sa, aplicabilitatea legii în timp este marcată, ca regulă, de momentul intrării sale în vigoare (stabilit în conformitate cu art. 78 din Constituție) și, respectiv, de cel al ieșirii din vigoare (prin abrogare expresă sau implicită), acesta fiind timpul său propriu de acțiune, retroactivitatea și ultraactivitatea legii civile fiind interzise prin chiar norma constituțională cuprinsă la art. 15 alin. (2) , potrivit căreia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile“. Totodată, Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 291 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 18 august 2004). ...