Decizia ÎCCJ nr. 6/2017 (HP)Punctul IV

IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a arătat că problema de drept vizează interpretarea prevederilor art. 253^1 din Codul penal din 1969, respectiv dacă intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015 [prin care s-a constatat că sintagma „raporturi comerciale“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională], fiind dezincriminată, fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale în sensul art. 253^1 din Codul penal din 1969, în situaţia în care atât actul sau decizia funcţionarului public, cât şi raporturile comerciale cu beneficiarul au avut loc anterior datei de 1.10.2011, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, când noţiunea de „raport comercial“ avea un înţeles normativ determinat şi determinabil prin prisma dispoziţiilor Codului comercial, cum s-a stabilit în paragraful 20 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015. Curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 Curtea Constituţională a constatat că sintagma „raporturi comerciale“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională faţă de lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal, ceea ce contravine principiului legalităţii incriminării, prevăzut în art. 1 din Codul penal şi la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, în consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se referă la calitatea legii. Cum s-a stabilit cu valoare de principiu de către Curtea Constituţională, forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). Pentru a constata lipsa de claritate a sintagmei „raporturi comerciale“, Curtea Constituţională a avut în vedere ca principal argument faptul că „noţiunea de raport comercial nu mai este expres definită prin legislaţia în vigoare, ca urmare a abrogării, prin dispoziţiile art. 230 lit. c) şi i) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, a Codicelui de comerţ din 1887 şi a Codului comercial Carol al IIlea, şi nici nu poate fi dedusă prin interpretarea dispoziţiilor civile în vigoare“. S-a mai arătat că „Întrucât Codul penal actual a intrat în vigoare la un moment ulterior Codului civil, acesta, atunci când se raportează la noţiuni specifice dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor termeni şi noţiuni proprii dreptului pozitiv, şi nu prin recurgerea, fără o motivare justă, la termeni şi noţiuni autonome, atunci când situaţia normativă nu o impune.“ Cu toate acestea, prin aceleaşi considerente, de asemenea obligatorii, în paragraful 20 al deciziei, Curtea Constituţională a constatat că „până la intrarea în vigoare a Codului civil, la 1 octombrie 2011, noţiunea de „«raport comercial» avea un înţeles normativ determinat şi determinabil prin prisma dispoziţiilor Codului comercial şi doar în prezent această noţiune nu îşi mai poate găsi aplicabilitatea, având în vedere transformările profunde şi structurale operate la nivelul Codului civil“. În concluzie, prin decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată se stabileşte un moment clar de la care noţiunea de „raport comercial“ a devenit lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, respectiv 1.10.2011, stabilind totodată că până la acea dată sintagma avea un înţeles normativ determinat şi determinabil. Prin urmare, se pune problema modului de apreciere a actelor şi deciziilor funcţionarului public prin care sa realizat un folos material pentru o altă persoană cu care acesta s-a aflat în raporturi comerciale, în cazul în care, anterior datei de 1.10.2011, aceste raporturi comerciale şi-au produs integral efectele din perspectiva normei de incriminare prevăzute de art. 253^1 din Codul penal din 1969, mai exact, atât actul sau decizia funcţionarului public, cât şi raporturile comerciale cu beneficiarul au avut loc în perioada în care sintagma „raport comercial“ avea un înţeles normativ determinat şi determinabil. ...