Decizia CCR nr. 481/2024Punctul 22

22. În prezenta cauză, prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 reprezintă o normă de trimitere la dispozițiile art. 14 alin. (1) din același act normativ, normă care, la data sesizării cu prezenta excepție de neconstituționalitate, își încetase efectele juridice, în temeiul art. 147 din Constituție referitor la efectele deciziilor de constatare a neconstituționalității pronunțate de Curtea Constituțională. Prin urmare, prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, introduse prin Legea nr. 233/2018, ulterior pronunțării și publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 67 din 21 februarie 2017, echivalează cu păstrarea în fondul activ al legislației a unei soluții legislative constatate în precedent ca fiind neconstituțională. Așa cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curții Constituționale, prin care se tinde la păstrarea soluțiilor legislative afectate de vicii de neconstituționalitate, încalcă Legea fundamentală. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituție, autoritățile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituția stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie (a se vedea Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010, Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 18 aprilie 2013, și Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 38). ...