Decizia CCR nr. 381/2024Punctul 7

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că sintagma „în toate cazurile“ din cuprinsul art. 1.394 din Codul civil dă naștere interpretării potrivit căreia o instanță civilă învestită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală poate să constate existența unei infracțiuni căreia să-i asocieze un termen de prescripție a răspunderii penale prevăzut de legea penală, fără să existe o hotărâre penală definitivă, care să constate în prealabil existența acelei infracțiuni. Cu alte cuvinte, i se permite unei instanțe civile să se substituie unei instanțe penale, în sensul că, fără a se baza pe o hotărâre penală definitivă, instanța civilă realizează o cercetare judecătorească limitată, fără garanțiile procesuale prevăzute de o procedură penală în fața instanței penale, în afara unui proces penal, prin care să se constate dacă o faptă îndeplinește elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă ar fi fost săvârșită de către o anumită persoană. O instanță civilă poate doar să folosească cu autoritate de lucru judecat o hotărâre penală definitivă de condamnare, în ceea ce privește existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, instanței civile revenindu-i în acest caz sarcina de a stabili valoarea prejudiciului material sau moral și modul de reparare a acestuia de către inculpatul condamnat de instanța penală. Însă în ipoteza în care procurorul a dat o soluție de clasare sau o soluție de renunțare la urmărirea penală ori în ipoteza în care instanța penală a pronunțat achitarea sau încetarea procesului penal, art. 1.394 din Codul civil nu își poate găsi aplicarea în fața instanței civile, întrucât aceasta se va pronunța doar asupra existenței unei răspunderi civile delictuale ce derivă dintr-un fapt ilicit simplu, care nu constituie faptă penală și pentru care se aplică dispozițiile art. 2.528 din Codul civil privind prescripția dreptului material la acțiune. ...