Decizia ÎCCJ nr. 10/2015 (HP)Paragraful 91

În legătură cu admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în jurisprudenţă s-au stabilit reguli referitoare la noutatea problemei de drept, respectiv la existenţa unei practici judiciare divergente: "caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. Aceasta, deoarece, condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). Prin urmare, existenţa unei practici neunitare relevă nu numai necesitatea de a se recurge la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi împrejurarea că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 6/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; în acelaşi sens şi Decizia nr. 7/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 5 august 2014). Chestiunea de drept din prezenta cauză a fost interpretată în sensul celor menţionate în secţiunea a V-a din prezenta decizie.