Decizia CCR nr. 330/2024Punctul 10

10. În ceea ce privește art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, apreciază că acesta vine în contradicție cu maniera de reglementare a art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor care permite judecătorului să „spună dreptul“ prin dispunerea/înlocuirea oricărei sancțiuni, întrucât pilonul central este reprezentat de proporționalitatea sancțiunilor. În acest sens, arată că, sub aspectul aplicării sancțiunii avertismentului, sunt concludente prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care prevăd că avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de o gravitate redusă. Autorii excepției susțin că art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 aduce atingere drepturilor consacrate prin art. 1 alin. (5) și art. 53 din Constituție, întrucât, în virtutea principiului legalității sancțiunilor contravenționale, dar și a accesului liber la justiție, instanța de judecată analizează legalitatea și temeinicia fiecărei sancțiuni contravenționale în parte, trebuind, de asemenea, să analizeze pentru fiecare dintre aceste sancțiuni caracterul lor oportun și proporțional. În consecință, instanța va putea decide asupra oricărei sancțiuni complementare, doar în acest fel individualizarea sancțiunilor contravenționale se poate realiza în mod corespunzător, cu respectarea principiului constituțional al rolului justiției, astfel ca niciunul dintre cetățeni să nu fie sancționat în mod injust și nelegal, fiecare sancțiune aplicată de organele statului prin agenții săi trebuind să fie proporțională cu fapta săvârșită. Consideră că, date fiind imprecizia, imprevizibilitatea și modalitatea defectuoasă de redactare a art. 38 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, practica judiciară oferă soluții divergente cu privire la reglementarea criticată. ...