Decizia ÎCCJ nr. 17/2012 (RIL)Paragraful 88

Garanţiile dreptului de acces la un tribunal imparţial presupun în consecinţă şi un examen detaliat al circumstanţelor cauzei care să determine dacă există sau nu o suspiciune obiectiv justificată cu privire la lipsa imparţialităţii. Soluţionarea cauzei cu privire la unul dintre inculpaţi conform procedurii prevăzute la art. 320^1 din Codul de procedură penală oferă suficiente garanţii de imparţialitate, din punctul de vedere al legii, pentru ca acelaşi judecător să poată da o soluţie în cauza disjunsă: inculpaţi diferiţi, caracterul personal al răspunderii penale, existenţa unei cercetări judecătoreşti noi în care vor fi evaluate faptele, fără referire la sentinţa anterioară, evaluarea conţinutului fiecărei infracţiuni fără referire la sentinţa anterioară, probele referitoare la vinovăţia fiecărui inculpat, inclusiv administrarea recunoaşterii aceluia care a beneficiat de art. 320^1 din Codul de procedură penală în faţa persoanei acuzate în cauza disjunsă pentru ca aceasta să poată pune întrebări martorului. Legea oferă garanţii pentru soluţionarea celor două cauze, în mod imparţial, dar nu exclude posibilitatea ca în fapt, într-o cauză concretă, judecătorul să se antepronunţe. Deşi condamnarea unui inculpat nu este suficientă şi nici necesară pentru reţinerea vinovăţiei celorlalţi participanţi, atunci când un judecător s-a referit în motivarea soluţiei la existenţa vinovăţiei altor persoane decât cea faţă de care era limitat prin obiectul judecăţii, conform art. 320^1 din Codul de procedură penală, apare cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. Aceasta este însă o chestiune ce ţine de modul în care se motivează o hotărâre, urmând a se aprecia de la caz la caz. De exemplu, nu devine incompatibil judecătorul care a stabilit în considerente că prin natura faptei (conform raportului de expertiză medico-legală, multiple lovituri aplicate victimei cu aceeaşi ocazie, cu instrumente diferite de către persoane diferite) aceasta a fost comisă de inculpat alături de alte persoane, fără să le nominalizeze, urmând ca în cauza disjunsă să fie administrate probe cu privire la existenţa contribuţiei persoanelor indicate de inculpat drept coautori şi vinovăţia acestora. De asemenea, nu este incompatibil judecătorul care a soluţionat cauza conform art. 320^1 din Codul de procedură penală faţă de un inculpat şi a disjuns cauza cu privire la un alt inculpat, care a lipsit la acel termen sau a solicitat amânarea cauzei pentru a-şi angaja un avocat, iar ulterior în cauza disjunsă a pronunţat o soluţie conform art. 320^1 din Codul de procedură penală. Este incompatibil să judece cauza disjunsă cu privire la instigator judecătorul care în motivarea soluţiei cu privire la autorul faptei descrie pe larg rolul instigatorului, apreciind că acesta a săvârşit infracţiunea descrisă în rechizitoriu, sau acela care a descris rolul persoanelor pentru care fapta a fost disjunsă, ajungând la concluzia că acele fapte le sunt imputabile. Este de asemenea incompatibil judecătorul care în hotărârea anterioară pronunţată în procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală a făcut ample referiri, în considerentele privind vinovăţia celui faţă de care pronunţa soluţia, la rolurile celorlalţi inculpaţi, apreciind că toţi aceştia sunt răspunzători pentru actele de sustragere pentru care au fost trimişi în judecată.