Decizia CCR nr. 218/2024Punctul 21

21. În ceea ce privește determinarea sferei de cuprindere normativă a drepturilor fundamentale garantate de art. 41 alin. (2) din Constituție, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că legiuitorul constituant a oferit legiuitorului ordinar o anumită marjă de apreciere prin utilizarea sintagmei finale „alte situații specifice, stabilite prin lege“, alături de enumerarea concretă a elementelor componente ale dreptului la muncă și la protecție socială (respectiv securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională). Teza finală a textului constituțional invocat permite configurarea și structurarea acestuia într-un mod dinamic, permițând adaptarea sa la noile realități economice sau sociale care intervin în evoluția societății, în considerarea faptului că dreptul este viu și că drepturile fundamentale nu au o existență abstractă, în contextul în care înseși conceptele constituționale sunt supuse la rândul lor unei viziuni interpretative evolutive. Așadar, Curtea a stabilit, din interpretarea integrală și coroborată a normelor cuprinse în art. 41 alin. (2) din Constituție, faptul că enumerarea elementelor componente ale dreptului la muncă și la protecție socială a muncii nu este exhaustivă, acestea configurând un standard minim și obligatoriu de protecție a dreptului, legiuitorul ordinar având posibilitatea adaptării conținutului dreptului la alte situații specifice. ...