Decizia CCR nr. 116/2024Punctul 7

7. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, raportat la jurisprudența constantă și neechivocă a Curții Constituționale în materia criticilor ce au vizat încălcarea egalității în fața legii, a accesului liber la justiție, a dreptului la un proces echitabil, precum și a dreptului la un recurs efectiv prin modul în care sunt reglementate căile de atac. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, prin care Curtea Constituțională a reținut că recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă, respectiv printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, astfel că instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Or, dat fiind specificul acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a impus condiții stricte cu privire la hotărârile ce pot fi atacate, termenul de declarare, conținutul cererii de recurs în casație și titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. De asemenea, a limitat cazurile în care se poate exercita recursul în casație la cele care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu și chestiuni de fapt, stabilind că cele dintâi pot constitui temei al casării doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării acestuia ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. De asemenea, subliniază că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile extraordinare de atac, deoarece necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar posibil contrare legii, să fie îndreptate trebuie conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv, cu siguranța și stabilitatea circuitului juridic. Principiul securității juridice, conturat de jurisprudență în strânsă legătură cu principiul general al legalității și supremației Constituției, este asigurat prin cunoașterea, înțelegerea și respectarea legii, care trebuie să fie suficient de precisă și previzibilă. Or, tocmai limitarea în timp prin termenul de declarare a recursului, stabilirea unui interes procesual al persoanelor care îl pot declara și instituirea unor motive expres și limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac contribuie la prezervarea siguranței raporturilor juridice tranșate prin hotărâri judecătorești definitive. Consideră că această interpretare este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că reglementarea referitoare la formalitățile și termenele ce trebuie respectate pentru a promova un recurs urmărește să asigure o bună administrare a justiției și, în particular, să respecte principiul securității juridice, astfel că cei interesați trebuie să aibă posibilitatea de a se aștepta ca aceste reguli să fie aplicate, având în vedere că principiul securității juridice urmărește, printre altele, ca în orice litigiu hotărârea pronunțată de tribunale ca soluție definitivă să nu mai fie pusă în discuție, pentru simplul motiv că pot exista două opinii asupra aceleiași chestiuni. Din această perspectivă, nu pot fi primite susținerile autorului excepției în sensul că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală nu oferă suficiente garanții pentru efectivitatea accesului liber la justiție și realizarea dreptății, întrucât nu îi oferă posibilitatea de a valorifica în recurs în casație critici vizând necompetența după materie și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală. Opțiunea legiuitorului nu conferă caracter iluzoriu căii extraordinare de atac a recursului în casație întemeiat pe acest caz, de vreme ce exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenție nu se aplică cererilor de redeschidere a unei proceduri încheiate definitiv, întrucât persoana care introduce o astfel de cerere este condamnată definitiv, iar nu acuzată penal. Accesul liber la justiție, consacrat de prevederile art. 21 din Constituție, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus vreunei condiționări, competența de a stabili reguli de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenind, conform dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorului. În virtutea competenței sale exclusive, conferită constituțional, de a stabili procedura de judecată, legiuitorul este îndrituit ca, în considerarea unor situații deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale (deciziile Curții Constituționale nr. 250 din 15 iunie 2004 și nr. 52 din 27 ianuarie 2005). Acesta este și cazul reglementării exprese și limitative a situațiilor ce pot constitui motive de recurs în casație potrivit art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, la a căror reglementare legiuitorul a avut în vedere preeminența dreptului și, în special, prezervarea securității juridice. De asemenea, stabilirea neconstituționalității unui text de lege pentru considerente ce țin de încălcarea egalității între cetățeni ar presupune să se constate că, în raport cu persoanele aflate în aceeași situație, se prevăd condiții diferite de declarare și examinare a căii de atac, ceea ce nu este valabil în cazul prevederilor aplicabile recursului în casație. Dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă principiul egalității, întrucât acestea nu consacră privilegii sau discriminări, potrivit criteriilor stabilite de art. 4 din Constituție, asigurând egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea căii de atac a recursului în casație, în deplină concordanță cu prevederile art. 16 din Constituție. În ceea ce privește dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Înalta Curte, prin judecătorul de filtru, arată că, prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, instanța de contencios constituțional a reținut că, la fel ca în cazul procedurilor referitoare la examinarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire, verificarea respectării dispozițiilor art. 434, 435, ale art. 436 alin. (1) , (2) și (6) , ale art. 437 și 438 din Codul de procedură penală presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părților, caracterizată prin oralitate și contradictorialitate, astfel că dispozițiile de lege menționate respectă principiile fundamentale privind accesul liber la justiție și dreptul la apărare, consacrate de prevederile art. 21 și 24 din Constituție. Revenind la dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticate în prezenta cauză, Înalta Curte reiterează considerentele vizând caracterul de cale extraordinară de atac a recursului în casație, care a justificat stabilirea unor condiții speciale și a unor reguli procedurale specifice, astfel că dispozițiile de lege analizate nu încalcă nici principiile constituționale vizând egalitatea în drepturi și dreptul la un proces echitabil. De asemenea, apreciază că niciunul dintre cele două texte de lege criticate nu încalcă principiul respectării dreptului la viață intimă, familială și privată și principiul restrângerii exercitării unor drepturi, aceste critici de neconstituționalitate fiind invocate formal în condițiile în care nu au fost motivate. ...