Decizia CCR nr. 154/2017Punctul 6

6. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita recursul în casație nu vine în contradicție cu prevederile constituționale invocate. Astfel, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție. În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind, astfel, o cale extraordinară de atac, sub denumirea de „recurs în casație“, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casație urmărește asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este dată în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casație, precum și cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Față de specificul acestei căi extraordinare de atac, legea impune condiții stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casație și la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii, și nu chestiuni de fapt. Necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar contrare legii, să fie îndreptate, trebuie, însă, conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranța și stabilitatea circuitului juridic. Astfel, siguranța raporturilor juridice reglementate prin hotărâri judecătorești definitive impune, cu privire la exercitarea unei căi de atac, atât o limitare în timp - în ceea ce privește termenul de declarare, cât și din perspectiva interesului procesual - sub aspectul persoanelor care pot formula respectiva cale de atac - și a cazurilor ce pot fi invocate. Constatarea neconstituționalității unui text de lege pentru considerente ce țin de încălcarea egalității în fața legii, ar presupune că, în raport de persoane aflate în aceeași situație, se prevăd condiții diferite de declarare și examinare a căii de atac, ceea ce nu este cazul dispozițiilor de lege criticate. În fine, apreciază că nu este încălcat nici dreptul la apărare al părților, întrucât reconsiderarea recursului ca fiind o cale extraordinară de atac a determinat și limitarea cazurilor în care poate fi declarat la aspecte ce țin strict de legalitatea hotărârilor, în scopul asigurării specificului acestei căi extraordinare de atac și al respectării rolului Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare. Menționează că motivele ce vizau aspectele procedurale, care au fost excluse din sfera recursului în casație, au fost transformate în motive de contestație în anulare, cale de atac aflată și la îndemâna persoanelor judecate - potrivit competenței materiale și personale - în primă instanță, de curțile de apel, iar, în apel, de Înalta Curte de Casație și Justiție. ...