Decizia CCR nr. 3/2017Punctul 15

15. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita recursul în casaţie nu vine în contradicţie cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. Astfel, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie. În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de „recurs în casaţie“, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este dată în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casaţie şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii, şi nu chestiuni de fapt. Necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar contrare legii, să fie îndreptate, trebuie, însă, conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. Astfel, siguranţa raporturilor juridice reglementate prin hotărâri judecătoreşti definitive impune, cu privire la exercitarea unei căi de atac, atât o limitare în timp - în ceea ce priveşte termenul de declarare, cât şi din perspectiva interesului procesual - sub aspectul persoanelor care pot formula respectiva cale de atac - şi a cazurilor ce pot fi invocate. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii în faţa legii, ar presupune că, în raport de persoane aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, ceea ce nu este cazul dispoziţiilor de lege criticate. În fine, apreciază că nu este încălcat nici dreptul la apărare al părţilor, întrucât reconsiderarea recursului ca fiind o cale extraordinară de atac a determinat şi limitarea cazurilor în care poate fi declarat la aspecte ce ţin strict de legalitatea hotărârilor, în scopul asigurării specificului acestei căi extraordinare de atac şi al respectării rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unificare a practicii judiciare. Menţionează că motivele ce vizau aspectele procedurale, care au fost excluse din sfera recursului în casaţie, au fost transformate în motive de contestaţie în anulare, cale de atac aflată şi la îndemâna persoanelor judecate - potrivit competenţei materiale şi personale - în primă instanţă, de curţile de apel, iar, în apel, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. ...