Decizia CCR nr. 81/2024Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că normele procesual penale criticate sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că au dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul unui proces penal doar persoanele împotriva cărora s-a desfășurat un proces penal în cursul căruia au fost dispuse măsuri privative de libertate, independent de soluția pronunțată pe fond, iar privarea de libertate a fost stabilită prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, însă nu se aplică și persoanelor împotriva cărora s-a desfășurat un proces penal în cursul căruia au fost dispuse măsuri privative de libertate, iar, prin hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, s-a dispus achitarea. Susțin că, din pronunțarea unei hotărâri de achitare, după finalizarea definitivă a unui proces penal, rezultă caracterul nelegal al privării de libertate și, implicit, dreptul de a solicita repararea pagubei materiale sau a daunelor morale rezultate din aplicarea acestor măsuri. În situația în care privarea nelegală de libertate a fost stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, aceste elemente pot constitui, eventual, temeiuri pentru efectuarea de verificări în privința săvârșirii infracțiunii de represiune nedreaptă, de către organele judiciare care au dispus măsurile, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, nicidecum fine de neprimire a cererii de acordare de despăgubiri pe calea unei acțiuni civile, izvorâte din prevederile art. 539 din Codul de procedură penală. Susțin că normele procesual penale sunt neconstituționale, întrucât nu este legal a se aprecia că o persoană supusă unor măsuri privative de libertate în cursul unui proces penal, la finalul căruia s-a dispus achitarea, are la îndemnă doar procedura de drept comun, prevăzută de art. 252 și art. 253 din Codul civil sau art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată, întrucât, aceeași lege, în speță Codul de procedură penală, în baza căruia s-au luat măsurile privative de libertate, trebuie să prevadă remedii pentru înlăturarea consecințelor produse ca urmare a aplicării greșite a prevederilor sale. Mai mult, contrar dispozițiilor constituționale și convenționale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a dispus, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. În aceste condiții, susțin că exercitarea acțiunii civile pentru obținerea unei juste despăgubiri pentru persoana care a fost arestată preventiv și apoi achitată definitiv este imposibilă, iar prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 21 și art. 52 alin. (3) din Constituție rămân doar un temei teoretic, imposibil de înțeles pentru persoana arestată preventiv și apoi achitată definitiv. Observă că prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenție garantează dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate, fără a-l condiționa de existența unei hotărâri judecătorești anterioare, prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau arestării. În concluzie, susțin că limitarea impusă de norma procesual penală criticată creează o barieră reală și efectivă care împiedică accesul celui vătămat prin arestarea sa, în cadrul unui proces în care a fost apoi achitat definitiv, să se adreseze instanței de judecată pentru a obține o justă despăgubire. ...