Decizia CCR nr. 740/2023Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal și ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969 se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, arătându-se că atât în Codul penal anterior, cât și în Codul penal actual a fost consacrat principiul răspunderii penale personale ce determină aplicarea tratamentului sancționator doar persoanei care a încălcat norma de drept penal. Față de posibilitatea întreruperii termenului de prescripție și pentru a preveni prelungirea sine die a procesului penal, s-a impus stabilirea unei limite absolute care, odată atinsă, duce la încetarea răspunderii penale, fiind expresia principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil. Atât prin soluția legislativă anterioară, cât și prin interpretarea stabilită de către instanța de control constituțional, efectul întreruptiv al termenului de prescripție a fost recunoscut doar actelor care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, respectiv care au aptitudinea de a încunoștința în mod efectiv și real pe suspect sau pe inculpat despre existența procesului penal. Cu toate acestea, prin dispozițiile criticate, efectul întreruptiv al prescripției a fost extins la alte persoane decât cele cărora le sunt destinate actele, terți față de acestea, în opinia legiuitorului fiind suficientă calitatea de participant la infracțiune. Se apreciază că prescripția înlătură răspunderea penală, iar numai actele efectiv comunicate suspectului sau inculpatului au caracter întreruptiv al termenului de prescripție. Prin extinderea acestui efect la toți participanții la infracțiune, în formularea actuală a textelor criticate, se încalcă principiul caracterului personal al răspunderii penale, precum și caracterul clar și previzibil pe care ar trebui să îl aibă norma penală. ...