Decizia CCR nr. 673/2023Punctul 16

16. Referitor la alegația autoarei excepției în sensul că, potrivit art. 7 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, avertismentul se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune, astfel încât doar judecătorul are competența de a stabili sau, după caz, verifica sancțiunea contravențională aplicată, în funcție de natura și gravitatea faptei, pe bază de probe administrate în etapa cercetării judecătorești, prin Decizia nr. 70 din 26 februarie 2015, precitată, Curtea a reținut că, în ceea ce privește reglementarea contravențiilor la regimul executării lucrărilor de construcții, Legea nr. 50/1991 (ca și Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, în speță,) reprezintă o lege specială în raport cu Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care reprezintă legea generală. Această concluzie rezultă cu evidență din prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 12 aprilie 2010, potrivit cărora caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie. Ca atare, principiul enunțat creează premisele instituirii, printr-o lege specială, a unui regim juridic diferit față de cel comun. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea autoarei excepției, potrivit căreia opțiunea legiuitorului de a impune judecătorului, prin lege organică, o anumită sancțiune contravențională, excluzând, de plano, sancțiunea avertismentului, indiferent dacă fapta sau făptuitorul prezintă sau nu pericol social ridicat, constituie o reglementare neconstituțională. ...