Decizia CCR nr. 537/2023Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că Decizia nr. 14 din 5 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este neconstituțională și inaplicabilă în speță, fiind în contradicție și cu Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, în baza căreia autoarea excepției consideră că recursul formulat în cauză este admisibil. În caz contrar, arată autoarea excepției că textul de lege criticat, care prevede că hotărârea prin care se rezolvă plângerea formulată împotriva procesului-verbal este definitivă, în sensul că se supune numai apelului (astfel cum a stabilit instanța supremă), o privează de calea de atac a recursului, ceea ce încalcă art. 129 din Constituție, normă care face referire la „folosirea căilor de atac“ (la plural, deci la dublul grad de jurisdicție, căi ordinare și extraordinare). De asemenea, consideră că natura juridică a procesului-verbal prin care se aplică penalități ca urmare a constatării unor abateri de la prevederile reglementate atât pentru depășirea cantităților de apă utilizate, cât și a concentrațiilor de substanțe impurificatoare evacuate în resursele de apă nu este de act administrativ, ci de act comercial, întrucât obiectul de activitate al societății, ca profesionist, este unul comercial, domeniu în care competența materială o au instanțele civile. Astfel, cauza în care a invocat excepția de neconstituționalitate nu s-a judecat la secția de contencios administrativ și fiscal, ci la secția civilă și autoarea susține că este contrar raționamentului juridic ca o hotărâre definitivă să se judece în apel, iar dacă s-a judecat, întrucât are ca obiect pretenții bănești, trebuie să fie deschisă calea de atac a recursului. Invocă în motivarea excepției și Decizia nr. 179 din 8 februarie 2011 prin care Curtea Constituțională a reținut că hotărârea pronunțată în primă instanță se atacă cu recurs, dacă este definitivă. ...