Decizia CCR nr. 361/2023Punctul 19

19. În acest context, Curtea observă, în primul rând, că obiectul actului jurisdicțional al instanței supreme, invocat în motivarea excepției, nu vizează dispozițiile art. 36 alin. (2) și (6) din Legea nr. 18/1991, criticate pe calea excepției de neconstituționalitate, astfel că este improprie precizarea autorilor excepției referitoare la obiectul excepției de neconstituționalitate, ca fiind reprezentat de dispozițiile „art. 36 alin. (2) și (6) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 30 ianuarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept“, aceasta necorespunzând realității. Faptul că în cuprinsul considerentelor ce întemeiază soluția pronunțată în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă de instanța supremă prin Decizia nr. 3 din 30 ianuarie 2017 se face referire, printre altele, la dispozițiile art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 18/1991, în cadrul unui raționament logico-juridic ce vizează modalitatea de interpretare și aplicare a art. 3, a art. 9 și a art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995, nu poate fi convertit într-un element determinant, care să modifice obiectul, scopul și efectul juridic al deciziei pronunțate de instanța supremă și pe baza căruia să poată fi pretinsă nelegalitatea și chiar neconstituționalitatea actului jurisdicțional menționat. Așadar, efectul obligatoriu al Deciziei nr. 3 din 30 ianuarie 2017 poartă asupra modalității în care instanțele de judecată aplică și interpretează dispozițiile art. 3, ale art. 9 și ale art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995, și nu pe cele ale art. 36 alin. (2) și (6) din Legea nr. 18/1991, criticate în cauză. ...