Decizia CCR nr. 236/2023Punctul 13

13. Având în vedere reperul jurisprudențial anterior invocat, Curtea constată că, în cauză, motivele de neconstituționalitate formulate privesc o omisiune legislativă, autoarea excepției solicitând instanței de control constituțional să constate că legiuitorul a omis să enumere, în redactarea art. 32 din Codul de procedură penală, o altă parte în procesul penal, în afara inculpatului, părții civile și părții responsabile civilmente. Se solicită, astfel, modificarea și completarea normelor procesual penale criticate în sensul susținerilor autoarei excepției de neconstituționalitate, menționate anterior. Or, soluționarea acestui aspect nu ține de competența Curții Constituționale, întrucât implică un act de legiferare, care ține de competența Parlamentului. Așadar, analiza unor astfel de critici de neconstituționalitate nu intră în competența de soluționare a instanței de control constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“ și, prin urmare, nu are competența de a cenzura o eventuală omisiune legislativă. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa (spre exemplu, Decizia nr. 159 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999) că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv și nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite. Prin urmare, având în vedere art. 61 din Constituție și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu poate modifica sau completa un text de lege, astfel că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. ...