Decizia CCR nr. 196/2023Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală încalcă normele constituționale privind principiul legalității, egalitatea cetățenilor în fața legii, legalitatea pedepsei, înfăptuirea justiției în numele legii, prevederea prin lege a procedurii de judecată și folosirea căilor de atac în condițiile legii, întrucât cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată pe calea revizuirii, cerere care ar permite îndreptarea nelegalității hotărârii definitive de condamnare, este inadmisibilă. În acest sens, arată că, potrivit doctrinei, cazul de revizuire reglementat de prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală trebuie să conducă la o soluție diametral opusă celei a cărei revizuire se cere, ceea ce înseamnă că împrejurările noi, preexistente hotărârii în discuție și rămase necunoscute instanței care a pronunțat-o, trebuie să aibă aptitudinea de a stabili o situație de fapt care să dovedească eroarea de judecată, iar nu doar să creeze o astfel de aparență, în scopul de a obține administrarea unor probe noi. La rândul său, practica judiciară a stabilit că faptele sau împrejurările noi trebuie să aibă o importanță deosebit de mare, de natură să conducă la ideea că, în situația în care instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare ar fi cunoscut aceste fapte sau împrejurări, ar fi pronunțat o hotărâre de achitare, astfel că, în cazul unei condamnări, prin cererea de revizuire întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi trebuie să se urmărească achitarea condamnatului, iar nu menținerea condamnării, cu modificarea încadrării juridice. Aceasta înseamnă că, în situația în care cererea este formulată în sensul schimbării încadrării, ea trebuie respinsă în principiu. Astfel, în practica judiciară s-a statuat, în mod constant, că motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi invocat numai atunci când se solicită constatarea netemeiniciei unei hotărâri definitive și pronunțarea unei soluții diametral opuse, adică schimbarea soluției din condamnare, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal - în achitare sau invers, iar nu și atunci când se invocă nelegalitatea respectivei hotărâri. Cu alte cuvinte, în această interpretare a textului de lege criticat, ceea ce primează la o hotărâre judecătorească definitivă este temeinicia ei, iar nu legalitatea acesteia. Prin urmare, pot fi imaginate situații în care, deși toți participanții din cadrul unei cereri de revizuire pot sesiza cu lejeritate nelegalitatea hotărârii, nu există o posibilitate legală de a o corija, astfel că hotărârea definitivă pronunțată, deși nelegală, va produce în continuare efecte juridice. Consideră că, pe de o parte, netemeinicia unei hotărâri definitive de condamnare nu necesită pronunțarea unei soluții diametral opuse pentru corectarea acesteia, iar, pe de altă parte, schimbarea de încadrare juridică reprezintă o instituție de drept procesual penal care nu ține doar de legalitatea hotărârii de condamnare, ci și de temeinicia acesteia. Prin urmare, interpretarea corectă și în acord cu rigorile constituționale a termenului de „netemeinicie“ din cuprinsul sintagmei „care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză“, pe de o parte, trebuie făcută într-un sens larg, care să acopere atât netemeinicia, cât și nelegalitatea hotărârii definitive de condamnare, iar, pe de altă parte, nu presupune o soluție diametral opusă față de cea dispusă în primul ciclu procesual (de pildă, schimbarea soluției din condamnare în achitare), context în care este admisibilă și cererea de revizuire prin care se solicită, în mod direct, condamnarea pentru o altă infracțiune, prin schimbarea încadrării juridice a faptei. ...