Decizia CCR nr. 129/2023Punctul 13

13. Cu privire la această susținere, Curtea constată că neconstituționalitatea invocată de autorul excepției este dedusă din compararea celor două norme de procedură penală - art. 341 alin. (2) fraza a doua, respectiv art. 344 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală. Curtea reține însă că o astfel de critică - potrivit căreia art. 341 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală contravine art. 16, art. 21 alin. (3) , art. 24 și art. 23 alin. (11) din Constituție, creând discriminări între inculpatul trimis în judecată prin rechizitoriu și inculpatul trimis în judecată prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, deoarece, prin comparație cu art. 344 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, petentul, precum și intimatul din procedura soluționării plângerii de către judecătorul de cameră preliminară nu sunt citați cu mențiunea că pot formula cereri și ridica excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale - nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituționalitate. Astfel, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată (...)“, instanța constituțională reține că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispozițiile și principiile constituționale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele, astfel cum susține autorul excepției. ...