Decizia CCR nr. 70/2023Paragraful 5

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că obiecțiile de neconstituționalitate referitoare la Legea privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative trebuiau admise și trebuia constatată neconstituționalitatea dispozițiilor criticate pentru argumentele ce urmează a fi expuse: I. Examinând obiecțiile de neconstituționalitate, reținem că o primă critică de neconstituționalitate se referă la lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu următorul conținut: „rețelele și sistemele informatice deținute, organizate, administrate sau utilizate de autorități și instituții ale administrației publice centrale și locale, altele decât cele prevăzute la lit. a) , precum și de persoane fizice și juridice care furnizează servicii publice ori de interes public, altele decât cele de la lit. b) “. Cu titlu general, reținem că instanța de contencios constituțional a constatat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De aceea, o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție, numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita. Curtea, având în vedere principiul generalității legilor, a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Totodată, Curtea a reținut că, potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor“, iar, potrivit art. 36 alin. (1) din același act normativ, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie“. Curtea a constatat că, în elaborarea actelor normative, organul legislativ trebuie să se asigure că folosirea termenilor se realizează într-un mod riguros, într-un limbaj și stil juridic, care este prin excelență un limbaj specializat și instituționalizat. În doctrină s-a arătat că precizia și claritatea limbajului folosit în domeniul juridic se obțin din analizarea și utilizarea cât mai adecvată a termenilor și expresiilor, ținând seama de semnificația lor în mod curent, precum și de respectarea cerințelor gramaticale și de ortografie, realizându-se asigurarea unității terminologice a stilului juridic. Astfel, Curtea a reținut că, deși legiuitorul în cadrul procedurii de legiferare poate opera cu termeni de drept comun, aceștia trebuie folosiți adecvat domeniului respectiv, numai în acest mod putându-se ajunge la respectarea unei unități terminologice a stilului juridic (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 47). Având în vedere aceste considerente de principiu, urmează să analizăm în ce măsură dispozițiile criticate respectă standardul de claritate și predictibilitate cerut de Legea fundamentală și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Așa fiind, reținem că din economia dispozițiilor art. 3 rezultă că, în ceea ce privește securitatea cibernetică, legea criticată se adresează următorilor destinatari: • autoritățile și instituțiile publice din domeniul apărării, ordinii publice, securității naționale, justiției, situațiilor de urgență, Oficiului Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat care dețin, organizează, administrează, utilizează sau au în competență rețele și sisteme informatice; • persoanele fizice și juridice de drept privat care dețin și utilizează rețele și sisteme informatice în vederea furnizării de servicii de comunicații electronice către autoritățile și instituțiile administrației publice centrale și locale; • autoritățile și instituțiile administrației publice centrale și locale (cu excepția celor din domeniul apărării, ordinii publice, securității naționale, justiției, situațiilor de urgență, Oficiului Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat) care dețin, organizează, administrează sau utilizează rețele și sisteme informatice; • persoanele fizice și juridice care dețin, organizează, administrează sau utilizează rețele și sisteme informatice și care furnizează servicii publice ori de interes public (cu excepția acelor persoane fizice/juridice care furnizează servicii de comunicații electronice către autoritățile și instituțiile administrației publice centrale și locale). Reținem că autorii sesizării apreciază că, în ceea ce privește această ultimă categorie, legiuitorul a reglementat o normă cu o sferă de cuprindere foarte largă, care determină încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție. Pentru început, reținem că dispoziția criticată se referă la „persoane fizice și juridice“. Potrivit art. 25 din Codul civil, „subiectele de drept civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice“, „persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile“, „persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile“. Referitor la persoana fizică, reținem că în capitolul I al titlului II din Codul civil este reglementată capacitatea civilă a persoanei fizice. De asemenea, în ceea ce privește persoana juridică, observăm că dispozițiile incidente sunt cuprinse în titlul IV din Codul civil. Astfel, potrivit art. 188 din Codul civil, „sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte organizații legal înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condițiile prevăzute la art. 187“, iar dispozițiile art. 187 din același act normativ prevăd că „orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general“. Potrivit art. 189 din Codul civil, „persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat“. Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege (potrivit art. 190 din Codul civil). Pe de altă parte, potrivit art. 191 alin. (1) din același act normativ, persoanele juridice de drept public se înființează prin lege, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, prin excepție, în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înființa prin acte ale autorităților administrației publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege. În acest context, reținem că dispozițiile art. 3 lit. c) teza finală din legea criticată nu fac distincție din perspectiva destinatarilor normei între persoanele juridice de drept public sau persoanele juridice de drept privat. Or, observăm că, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci când legiuitorul nu face el singur distincția între anumite elemente avute în vedere în momentul legiferării, interpretul nu poate realiza această distincție (în același sens, Decizia nr. 355 din 4 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2007; Decizia nr. 305 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 29 iunie 2016). Principiul general de drept anterior menționat este aplicabil indiferent de caracterul normei supuse interpretării sau de materia în care aceasta a fost adoptată. În acest sens, în practica judiciară s-a reținut că „acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (...), chiar dacă este în discuție o zonă normativă specială (...). Astfel (...), formulării generale a textului îi corespunde o aplicare în aceeași măsură generală, neputând fi introduse distincții dacă legea nu le încorporează“ (Decizia nr. 10 din 18 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 19 iulie 2012). În sensul celor anterior menționate, a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 564 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 28 ianuarie 2019, paragraful 25. Așa fiind, din modalitatea de reglementare a dispozițiilor criticate reiese că legiuitorul a înțeles să includă în categoria destinatarilor legii supuse examinării toate persoanele fizice, toate persoanele juridice de drept public, precum și toate persoanele juridice de drept privat care dețin, organizează, administrează sau utilizează rețele și sisteme informatice și care furnizează servicii publice ori de interes public. Mai mult, se observă că legiuitorul nu a distins între modalitățile și formele de constituire ale persoanelor juridice de drept privat, astfel că, aplicând același principiu (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), rezultă că acesta a avut în vedere orice formă de asociere care permite desfășurarea unor activități economice, potrivit Legii societăților nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, sau Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008. Cu alte cuvinte, textul criticat se adresează tuturor persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept public, societăților în nume colectiv, societăților în comandită simplă, societăților pe acțiuni, societăților în comandită pe acțiuni, societăților cu răspundere limitată, persoanelor fizice autorizate, întreprinderilor individuale, întreprinderilor familiale. Un alt argument în sensul celor afirmate este modalitatea de reglementare a sancțiunilor contravenționale în cazul nerespectării obligațiilor impuse prin actul normativ criticat. Astfel, potrivit art. 48 alin. (1) lit. a) și b) , (2) , (5) și (6) din actul normativ criticat: (1) Următoarele fapte constituie contravenții dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate infracțiuni potrivit legii: a) nerespectarea de către persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) și c) a obligației de notificare a incidentelor de securitate cibernetică, prin intermediul PNRISC, în termenul prevăzut la art. 21 alin. (1) ; ... b) nerespectarea de către persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) și c) a obligației de comunicare completă a incidentelor de securitate cibernetică, prin intermediul PNRISC, în termenul și condițiile prevăzute la art. 21 alin. (2) și art. 22. ... (2) Prin derogare de la dispozițiile art. 8 alin. (2) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, contravențiile prevăzute la alin. (1) se sancționează astfel: a) cu amendă de la 5.000 lei la 50.000 lei, iar în cazul săvârșirii unei noi contravenții în termen de 6 luni, de la data săvârșirii primei contravenții, limita maximă a amenzii este de 200.000 lei; ... b) pentru operatorii economici cu o cifră de afaceri netă de peste 1.000.000 lei, cu amendă în cuantum de până la 1% din cifra de afaceri netă, iar, în cazul săvârșirii unei noi contravenții, în termen de 6 luni, de la data săvârșirii primei contravenții, limita maximă a amenzii este de 3% din cifra de afaceri netă. ... (5) Pentru persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, cifrei de afaceri prevăzute la alin. (2) lit. b) îi corespunde totalitatea veniturilor realizate de respectivii operatori economici în exercițiul financiar anterior sancționării. (6) Pentru persoanele juridice nou-înființate și pentru persoanele juridice care nu au înregistrat cifra de afaceri în exercițiul financiar anterior sancționării, amenda prevăzută la alin. (2) se stabilește în cuantum de minimum unu și maximum 25 de salarii minime brute pe economie. Întrucât textul de lege criticat prevede ca destinatari ai normei acele persoane fizice și juridice care furnizează servicii publice ori de interes public, apreciem ca fiind esențial stabilirea înțelesului noțiunilor „serviciu public“ și „serviciu de interes public“. În ceea ce privește noțiunea de „serviciu public“ observăm că, potrivit art. 5 lit. kk) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, aceasta este definită ca „activitatea sau ansamblul de activități organizate de o autoritate a administrației publice ori de o instituție publică sau autorizată/autorizate ori delegată de aceasta, în scopul satisfacerii unei nevoi cu caracter general sau a unui interes public, în mod regulat și continuu“. Potrivit art. 586 din același act normativ, „caracterul de serviciu public al unei activități sau al unui ansamblu de activități se recunoaște prin acte normative“. Totodată, potrivit art. 589, „autoritățile administrației publice centrale, prin acte normative, au competența de înființare/organizare a structurilor responsabile pentru prestarea serviciilor publice de interes național“, iar „autoritățile administrației publice locale, prin acte administrative, au competența de înființare/organizare a structurilor responsabile pentru prestarea serviciilor care răspund în principal nevoilor specifice colectivității locale“. În continuare, actul normativ precitat reglementează la art. 590 modalitățile de gestiune ale unui serviciu public, gestiunea putând fi directă sau delegată. Potrivit art. 591 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, gestiunea directă este modalitatea de gestiune prin care o autoritate a administrației publice își asumă/exercită nemijlocit competența care îi revine cu privire la prestarea unui serviciu public potrivit legii sau actului de reglementare a serviciului public. Aceasta se poate realiza de către o autoritate a administrației publice, de către structurile cu sau fără personalitate juridică ale acesteia, de către societățile reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu capital social integral al statului sau al unității administrativ-teritoriale înființate de autoritățile administrației publice sau alte persoane juridice de drept privat, după caz, cu respectarea prevederilor legale. Referitor la gestiunea delegată, dispozițiile art. 592 din același act normativ dispun în sensul că aceasta este modalitatea de gestiune prin care prestarea serviciului public se realizează în baza unui act de delegare și/sau a unei autorizări din partea autorității administrației publice competente, cu respectarea prevederilor din legislația privind achizițiile publice, achizițiile sectoriale și concesionarea de servicii, de către organismele prestatoare de servicii publice, altele decât cele prevăzute la art. 591 alin. (2) . Gestiunea delegată poate implica dreptul organismului prestator de servicii publice de a utiliza infrastructura aferentă serviciului delegat, prin una dintre modalitățile prevăzute de legislația aplicabilă fiecărui tip de serviciu. În continuare, în ceea ce privește înțelesul noțiunii de „serviciu de interes public“, observăm că aceasta nu beneficiază de o definiție legală nici la nivelul legii criticate, nici în cuprinsul altui act normativ. Totodată, legislația în vigoare nu impune obligația existenței unui act normativ care să definească o anumită activitate ca fiind „serviciu de interes public“ și nici criteriile ce trebuie analizate pentru a ajunge la concluzia că observatorul se află în fața unui „serviciu de interes public“. Pe de altă parte, utilizarea de către legiuitor, în cuprinsul aceluiași act normativ, a celor două noțiuni - serviciu public/serviciu de interes public - denotă abordarea dihotomică a acestora. Din această perspectivă, noțiunea de „serviciu de interes public“ nu poate fi privită decât ca fiind diferită de cea de „serviciu public“. Chiar dacă împrumută anumite caracteristici ale „serviciului public“ sau chiar dacă pentru a stabili înțelesul noțiunii interpretul va face apel la reglementarea noțiunii de „serviciu public“, aceste elemente nu determină echivalența absolută a noțiunilor precizate („serviciu de interes public“/„serviciu public“). În acest context, observăm că în unele cazuri legiuitorul a reglementat expres caracterul de serviciu de interes public al unei activități. Spre exemplu, art. 3 alin. (1) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 19 martie 2018, dispune în sensul că: „Notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public și are statutul unei funcții autonome“. Dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011, prevăd că „Executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public“. De asemenea, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 62/2019 privind activitatea consulară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 18 aprilie 2019, serviciul consular este „serviciul de interes public prin care, potrivit legii, misiunile diplomatice și oficiile consulare eliberează sau procură documente oficiale ori prestează anumite formalități în acest scop“. Totodată, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, „În România, învățământul este serviciu de interes public și se desfășoară, în condițiile prezentei legi, în limba română, precum și în limbile minorităților naționale și în limbi de circulație internațională“. În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale reținem că aceasta a constatat că art. 191 alin. (1) din Codul civil se referă la autoritățile și instituțiile statului [înființarea Guvernului, ministerelor, autorităților administrative autonome (spre exemplu, Consiliul Concurenței), Consiliul Legislativ, Curtea Constituțională etc.], la unitățile administrativ-teritoriale, toate acestea exercitând prerogativele puterii publice, în timp ce alin. (2) al aceluiași text legal se referă la operatorii economici, partidele politice etc., respectiv la persoane juridice care sunt calificate de drept public prin prisma scopului și obiectului lor de activitate, prestând, spre exemplu, un serviciu de interes public/general, administrând bunuri proprietate publică etc. (a se vedea în acest sens Decizia nr. 249 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 31 mai 2018, paragraful 55, Decizia nr. 531 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 2 august 2018, paragraful 62). Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că „registrul comerțului desfășoară o activitate de interes public, încredințată Oficiului Național al Registrului Comerțului și oficiilor registrului comerțului, ca autorități publice, la dispoziția persoanelor interesate de situația economico-financiară a comercianților (Decizia nr. 212 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 1 iulie 2003). Totodată, instanța de contencios constituțional a reținut că dispozițiile din Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006 „au menirea de a asigura realizarea efectivă a salubrizării localităților, dincolo de voința fiecărui individ. Fiind un serviciu de interes public, ar fi inadmisibil ca acesta să fie lăsat la libera apreciere a individului, care [...] pot fi de acord sau nu ca prestarea acestui serviciu să fie realizată de un anumit operator, punând astfel în pericol sănătatea publică, valoare ocrotită la nivel constituțional de art. 35“ (Decizia nr. 612 din 28 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 10 iunie 2009). În continuare, reținem că expresia „serviciu de interes public“ este utilizată și în materie penală, respectiv în dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal. Acest text de lege asimilează funcționarului public (în sens penal) și persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestuia cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Așadar, pentru ca o persoană să facă parte din această categorie este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două cerințe obligatorii: (1) să exercite un serviciu de interes public și (2) să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorități publice. În acest context, incidentă în cauza dedusă controlului de constituționalitate este analiza efectuată în ceea ce privește prima condiție impusă de dispozițiile anterior menționate, aceea a exercitării unui serviciu de interes public, cu mențiunea faptului că noțiunea de „funcționar public“ în sensul legii penale are un caracter autonom. Referitor la acest aspect reținem că Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că „Analiza îndeplinirii primei cerințe, care vizează sfera atribuțiilor persoanei, se face ținând seama de definiția dată serviciului de interes public în doctrina de drept administrativ. Altfel spus, trebuie observat dacă, prin realizarea serviciului, se urmărește satisfacerea unor nevoi de interes general și dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. […] sunt asimilați funcționarilor publici și persoanele fizice care exercită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităților publice, așa-numitele profesii liberale. În acest sens se constată că profesiile liberale se organizează și se exercită numai în condițiile legii, ale statutului profesiei și codului deontologic și au statutul unor funcții autonome, care se exercită în birouri sau cabinete ori în cadrul asociațiilor profesionale înființate potrivit legii. Îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul. În aceste condiții se constată că expertul tehnic judiciar face parte din categoria funcționarilor publici asimilați, reglementată de dispozițiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal, întrucât exercită un serviciu de interes public - întocmirea de expertize în vederea aflării adevărului și soluționării cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau instrumentate de către organele de urmărire penală -, serviciu pentru care a fost învestit de către o autoritate publică (Ministerul Justiției) (Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014). Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, „pe baza naturii activității desfășurate, se desprinde concluzia că banca (instituția de credit) cu capital integral privat reprezintă o persoană juridică abilitată să exercite un serviciu de interes public“ (Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017). De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, „în cazul în care întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale exercită un serviciu de interes public care este supus controlului ori supravegherii autorităților publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, acesta are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal (Decizia nr. 13 din 7 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 11 august 2020). Totodată, reținem că instanța de contencios constituțional a apreciat că „din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entități care, prin activitatea pe care o desfășoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societății“ (Decizia nr. 243 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 10 august 2020, paragraful 16, Decizia nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, paragraful 16). Așa fiind, cu excepția acelor situații calificate expres de legiuitor ca intrând în categoria unor servicii de interes public, în oricare altă situație revine destinatarului normei obligația de a analiza dacă persoana fizică sau cea juridică de drept public/privat exercită/furnizează sau nu un serviciu de interes public. Or, calificarea unei activități ca fiind un „serviciu de interes public“ determină automat respectarea tuturor obligațiilor prevăzute de actul normativ criticat și, implicit, sancționarea contravențională a acelor persoane care nu le respectă. Mai mult, în unele cazuri, apare ca fiind deloc facilă calificarea unei activități ca fiind un „serviciu de interes public“. Plecând de la premisa că analiza existenței „serviciului de interes public“ nu comportă aspecte dificile, observăm că stabilirea destinatarilor actului normativ, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală, nu a fost realizată de către legiuitor în corelație cu o anumită amploare a activității/serviciilor prestate/furnizate de către aceștia, a căror afectare (în sensul apariției unui incident de securitate cibernetică) să aibă vreo relevanță la nivel național. Un argument în acest sens este modalitatea de reglementare a sancțiunilor contravenționale în cazul nerespectării obligațiilor impuse prin actul normativ criticat, potrivit art. 48 alin. (2) lit. b) și alin. (5) , anterior redat, care face referire la operatorii economici cu o cifră de afaceri netă de peste 1.000.000 lei, dar și la persoane fizice autorizate. Or, nu se poate afirma că activitatea tuturor persoanelor fizice, societăților în nume colectiv, societăților în comandită simplă, societăților pe acțiuni, societăților în comandită pe acțiuni, societăților cu răspundere limitată, persoanelor fizice autorizate, întreprinderilor individuale, întreprinderilor familiale, chiar calificată ca fiind un serviciu de interes public, se desfășoară întotdeauna cu o asemenea amploare încât un eventual incident de securitate cibernetică care afectează rețelele și sistemele informatice deținute de acestea echivalează cu existența unor situații de pericol cu privire la infrastructuri de interes național. Astfel, cu titlu exemplificativ ne vom referi la activitatea unei persoane care exercită profesia de medic veterinar. Aceasta este reglementată prin Legea nr. 160/1998 pentru organizarea și exercitarea profesiunii de medic veterinar, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 24 martie 2014, și este definită ca fiind o profesie liberală și independentă, cu organizare autonomă reglementată. Potrivit art. 3 alin. (1) din actul normativ precitat dispune că „profesiunea de medic veterinar are ca obiective apărarea sănătății animalelor, sănătății publice, protecția consumatorului și a mediului înconjurător, în scopul ameliorării efectivelor de animale, al asigurării securității alimentare a populației, al facilitării relațiilor comerciale și al păstrării echilibrului ecologic“. Potrivit art. 7, „Profesiunea de medic veterinar se exercită în cadrul următoarelor structuri profesionale: a) rețeaua veterinară de stat; b) serviciile medicale veterinare particulare, autorizate legal; c) instituțiile de învățământ veterinar autorizate și acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu; d) alte instituții publice și private“. Formele de exercitare a profesiei de medic veterinar sunt reglementate în art. 27 alin. (1) și art. 28 din Legea nr. 160/1998. Potrivit acestor prevederi legale, medicii veterinari cu drept de liberă practică își pot desfășura activitatea independent, atât ca persoane fizice autorizate, cât și ca persoane juridice. Totodată, medicii veterinari de liberă practică își pot desfășura activitatea fie în cabinete medical-veterinare, fie în societăți reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, al căror obiect principal de activitate îl reprezintă activitățile veterinare. Totodată, prin art. 31 din Legea nr. 160/1998 se stabilește că unitățile medical-veterinare cu personalitate juridică ce se înființează potrivit Legii nr. 31/1990 vor putea funcționa dacă au ca obiect de activitate principal activitățile veterinare și dacă sunt înregistrate în Registrul unic al cabinetelor medical-veterinare. Așadar, cerința înregistrării în Registrul unic al cabinetelor medical-veterinare este stipulată chiar prin Legea nr. 160/1998. Referitor la exercitarea acestei profesii, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 511 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 4 octombrie 2017, că „animalele pot fi privite ca o parte constitutivă a unui mediu înconjurător durabil și echilibrat ecologic, protecția acestora fiind încorporată în cadrul mai larg al asigurării condițiilor pentru menținerea unei naturi sănătoase, de care să beneficieze atât generațiile prezente, cât și cele viitoare. Totodată, mediul înconjurător de calitate implică și o faună sănătoasă, problemele animalelor putând afecta, în același timp, sănătatea și siguranța oamenilor. Grija pentru sănătatea animalelor apare, așadar, ca o reflexie a dreptului oamenilor la ocrotirea sănătății, garantat la nivel constituțional prin prevederile art. 34, care instituie în sarcina statului obligația de a lua măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. Tratarea necorespunzătoare a unor boli ale animalelor transmisibile oamenilor sau potențialele probleme de sănătate ale populației pe care consumul de produse provenind din animale bolnave ori cărora li s-au administrat în mod irațional anumite medicamente sunt doar câteva dintre riscurile pe care comercializarea cu amănuntul doar de către medicii veterinari a produselor menționate în textul de lege criticat le poate evita. Activitățile pe care legiuitorul le dă în competența exclusivă a medicilor veterinari prezintă o importanță deosebită, având un impact direct asupra sănătății animalelor și indirect asupra celei a oamenilor. În considerarea acestor valori ce se urmărește a fi protejate, desfășurarea activităților date de lege în competența medicilor veterinari necesită o pregătire teoretică și practică specială, pe care doar persoanele care au obținut diplomă de medic veterinar eliberată de o instituție de învățământ superior o pot dovedi“. Așa fiind, deși nu este definită expres, din cele anterior menționate se poate trage concluzia că un medic veterinar, care își desfășoară activitatea potrivit legislației în vigoare, furnizează servicii de interes public. Totodată, se observă că, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 160/1998, medicul veterinar își poate desfășura activitatea independent, ca persoană fizică autorizată [care, potrivit art. 17 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008, precitată, poate desfășura activitățile pentru care este autorizată, singură sau împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de aceasta]. Totodată, menționăm definiția dată de legiuitor rețelei și sistemului informatic, în sensul că acestea pot fi (1) orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor cu ajutorul unui program informatic sau (2) datele digitale stocate, prelucrate, recuperate sau transmise de elementele prevăzute la pct. 1 și 2 din art. 3 lit. l) din Legea nr. 362/2018 în vederea funcționării, utilizării, protejării și întreținerii lor. Plecând de la aceste premise, se poate observa că un medic veterinar care își desfășoară activitatea independent, ca persoană fizică autorizată (singur, fără a avea alți angajați), în mediu rural (sat/comună) și care deține un dispozitiv care asigură prelucrarea automată a datelor cu ajutorul unui program informatic (cu alte cuvinte, un calculator pe care este instalat un program informatic cu ajutorul căruia se ține evidența cazurilor) intră în categoria destinatarilor prevăzuți de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală din actul normativ criticat. Având în vedere aceste aspecte, apreciem că metoda de reglementare a destinatarilor actului normativ criticat este realizată într-o modalitate deficitară, prin instituirea unei sfere extrem de largi de aplicare a textului de lege criticat, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră principiul legalității. Or, destinatarii legii trebuie să aibă o reprezentare clară, precisă și corectă a normelor juridice aplicabile, astfel încât să își adapteze conduita și să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea acestora, lipsa unei reglementări predictibile în acest sens constituind premisa unei aplicări neunitare, discreționare, în activitatea de securizare cibernetică a României (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 56). Așa fiind, apreciem că noțiunile juridice cu care operează legea nu delimitează în mod neechivoc sfera de incidență a normelor cuprinse în actul supus controlului de constituționalitate, acesta neavând un caracter precis și previzibil, și, prin urmare, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală contravin art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. ... II. O a doua critică de neconstituționalitate se referă la faptul că, în lipsa unor determinări clare ale legii cu privire la destinatarii concreți ai acesteia, autoritatea executivă - Guvernul - își va exercita funcția sa legală de adoptare a hotărârii, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, pentru organizarea executării legii, în mod defectuos. În legătură cu acest aspect, observăm că, potrivit art. 52 alin. (1) din actul normativ criticat, „categoriile de persoane prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, inițiată de MCID, adoptată în maximum 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi“. Reținem că, analizând constituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică a României (PLX263/2014; L580/2014), prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, precitată, paragrafele 66-68, Curtea a constatat că modalitatea prin care se stabilesc criteriile în funcție de care se realizează selecția infrastructurilor cibernetice de interes național și, implicit, a deținătorilor ICIN nu respectă cerințele de previzibilitate, certitudine și transparență. În acest context, Curtea a constatat că „trimiterea la o legislație infralegală, respectiv hotărâri de Guvern, acte normative caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate, pentru reglementarea criteriilor în funcție de care devin incidente obligații în materia securității naționale încalcă principiul constituțional al legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție. Opțiunea pentru o atare modalitate de reglementare apare cu atât mai nejustificată cu cât într-o materie similară, cea a identificării infrastructurilor critice naționale, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2010 stabilește în chiar conținutul său criteriile intersectoriale de identificare a ICN. Mai mult, prin anexa la actul normativ se aprobă lista sectoarelor, subsectoarelor infrastructurii critice naționale/infrastructurii critice europene (ICN/IGE) și autorităților publice responsabile (energetic, tehnologia informației și comunicații, alimentare cu apă, alimentație, sănătate, securitate națională, administrație, transporturi, industria chimică și nucleară, spațiu și cercetare). Or, în cazul Legii privind securitatea cibernetică, dispozițiile art. 19 fac trimitere la acte normative cu forță juridică inferioară legii, identificarea ICIN realizându-se pe baza unei metodologii elaborate de Serviciul Român de Informații și de Ministerul pentru Societatea Informațională, în baza unei proceduri neprevăzute de lege, netransparente și, deci, susceptibilă de a fi calificată arbitrară. Prin urmare, Curtea a reținut că atât criteriile în funcție de care se realizează selecția infrastructurilor cibernetice de interes național, cât și modalitatea prin care se stabilesc acestea trebuie prevăzute de lege, iar actul normativ de reglementare primară trebuie să conțină o listă cât mai completă a domeniilor în care sunt incidente prevederile legale“. Având în vedere cele anterior expuse, apreciem că cele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește cauza dedusă în prezent controlului de constituționalitate. Astfel cum s-a demonstrat la pct. I, prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, prin care se reglementează una dintre categoriile destinatarilor actului normativ criticat, nu respectă cerințele de previzibilitate, certitudine și transparență. Or, în aceste condiții, reglementarea prin art. 52 alin. (1) din actul criticat a competenței Guvernului de a stabili, printr-o legislație infralegală - respectiv hotărâri de Guvern - categoriile de persoane prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din același act normativ încalcă principiul constituțional al legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție. În concluzie, apreciem că dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul clarității și previzibilității legii. ... III. O a treia critică de neconstituționalitate se referă la faptul că actul normativ criticat - art. 21 alin. (1) , art. 22, art. 24, art. 29, art. 37 și art. 41 - impune persoanelor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) o serie de sarcini oneroase, cu impact economic semnificativ asupra acestora, întrucât sunt nevoite să suporte din bugetele proprii cheltuielile necesare îndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege în acest sens. Referitor la această critică reținem că dispozițiile art. 21 alin. (1) , art. 24, art. 29 și art. 37 din actul normativ criticat impun diverse obligații în sarcina persoanelor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală din legea criticată. Astfel, aceștia au obligația de a notifica incidentele de securitate cibernetică prin intermediul PNRISC, de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore de la constatarea incidentului [art. 21 alin. (1) ]. De asemenea, au obligația de a asigura reziliența în spațiul cibernetic prin implementarea de măsuri proactive și reactive (art. 24); măsuri proactive precum: a) constituirea și antrenarea echipelor de răspuns la incidente de securitate cibernetică; b) asigurarea de resurse umane specializate pentru dezvoltarea de strategii, norme, politici, proceduri, analize de risc, planuri și măsuri de control tehnic privind apărarea și securitatea cibernetică; c) constituirea și operarea centrelor operaționale de securitate; d) constituirea unei rezerve de resurse și de capabilități întrunite de securitate cibernetică care să poată fi utilizate în caz de necesitate; e) dezvoltarea unor capabilități proactive, care să permită cunoașterea anticipativă a amenințărilor din spațiul cibernetic; f) finanțarea pentru dezvoltarea capabilităților de securitate și apărare cibernetică, inclusiv din perspectiva cercetării, dezvoltării, inovării și digitalizării în domeniu și asimilării tehnologiilor emergente; g) cooperarea și schimbul de informații între autoritățile competente și sectorul privat pentru identificarea amenințărilor cibernetice; h) identificarea serviciilor, rețelelor și sistemelor informatice, conform competențelor fiecărei instituții responsabile de administrare și asigurarea managementului acestora; i) implementarea de soluții de securitate cibernetică, care să crească capacitatea de detecție și capabilitățile de prevenție la atacuri cibernetice; j) dezvoltarea de strategii, norme, politici, proceduri, analize de risc, planuri și măsuri de control tehnic privind apărarea și securitatea cibernetică; k) demonstrarea nivelului de maturitate atins de capabilitățile de securitate cibernetică în cadrul exercițiilor organizate la nivel național sau internațional; l) instruirea personalului din cadrul persoanelor prevăzute la art. 3 în domeniul securității cibernetice, prin realizarea periodică de campanii de informare, conștientizare și igienă cibernetică la nivel organizațional; măsuri reactive precum a) punerea în aplicare a planurilor de răspuns la incidente și de contingență în domeniul securității cibernetice; b) utilizarea rezervei de resurse și de capabilități de securitate cibernetică; c) restabilirea funcționalității rețelelor și sistemelor informatice din cadrul instituțiilor afectate; d) diseminarea informațiilor despre evenimentele cibernetice prin alerte în mediul interinstituțional pentru evaluarea riscului și diminuarea posibilităților de exploatare a vulnerabilităților; e) descurajarea prin atribuirea publică a autorilor atacurilor cibernetice, conform atribuțiilor legale. De asemenea, potrivit art. 29, persoanele prevăzute la art. 3 au obligația să elaboreze planuri proprii de acțiune pentru fiecare tip de alertă cibernetică, potrivit metodologiei prevăzute la art. 28 alin. (1) din actul normativ criticat, iar, la declararea stărilor de alertă cibernetică, persoanele prevăzute la art. 3 pun în aplicare măsurile din aceste planuri. Totodată, persoanele prevăzute la art. 3 au obligația de a asigura, pentru personalul propriu, formarea profesională, educația și instruirea în domeniul securității și apărării cibernetice prin cursuri, exerciții, conferințe, seminare, precum și alte tipuri de activități (potrivit art. 37). Dispozițiile art. 41 dispun în sensul că persoanele prevăzute la art. 3 implementează procesele de management al riscurilor de securitate cibernetică specifice lanțului de aprovizionare. Mai mult, art. 42 prevede că persoanele prevăzute la art. 3 desemnează responsabili de securitate cibernetică, iar art. 43 reglementează în sensul că persoanele prevăzute la art. 3 dispun măsurile necesare pentru organizarea de cursuri de instruire în domeniul managementului riscurilor de securitate cibernetică specifice lanțului de aprovizionare, respectiv introducerea de teme noi în cadrul cursurilor și programelor de instruire existente. Având în vedere analiza realizată la pct. I din prezenta opinie separată, rezultă că toate aceste obligații incumbă tuturor persoanelor prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală, adică chiar și acelor forme de asociere care au chiar un singur angajat sau care își desfășoară activitatea la o scară teritorială care nu implică nicio relevanță în ceea ce privește securitatea națională/interesul național. În concret, referindu-ne la exemplul anterior dezvoltat, rezultă că un medic veterinar care își desfășoară activitatea independent, ca persoană fizică autorizată (singur, fără a avea alți angajați), în mediu rural (sat/comună) și care deține un dispozitiv care asigură prelucrarea automată a datelor cu ajutorul unui program informatic (cu alte cuvinte, un calculator pe care este instalat un program informatic cu ajutorul căruia se ține evidența cazurilor) are toate obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 21 alin. (1) , art. 22, art. 24, art. 29, art. 37 și art. 41 din actul normativ criticat, în cazul nerespectării acestora fiind pasibil de aplicarea unei amenzi contravenționale. Or, Curtea a constatat anterior, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, precitată, paragraful 69, că „obligațiile ce decurg din Legea securității cibernetice a României trebuie să fie aplicabile în exclusivitate persoanelor juridice de drept public sau privat deținătoare sau care au în responsabilitate infrastructuri cibernetice de interes național (care includ, în baza legii, și administrațiile publice), întrucât numai situațiile de pericol cu privire la o infrastructură de interes național pot avea implicații asupra securității României, prin dimensiunea, dispersia și accesibilitatea unei astfel de infrastructuri, prin efectele economice, evaluate în funcție de importanța pierderilor economice și/sau a degradării produselor sau serviciilor, prin efectele asupra populației, evaluate în funcție de impactul asupra încrederii acesteia, sau perturbarea vieții cotidiene, inclusiv prin pierderea unor servicii esențiale. Or, dispozițiile legale în forma supusă controlului de constituționalitate prezintă un grad mare de generalitate, obligațiile vizând totalitatea deținătorilor de infrastructuri cibernetice, constând în sisteme informatice, aplicații aferente, rețele și servicii de comunicații electronice, indiferent de importanța acestora care să poată viza interesul național sau doar un interes de grup ori chiar particular. Pentru a evita impunerea unei sarcini disproporționate asupra micilor operatori, cerințele trebuie să fie proporționale cu riscurile la care sunt expuse rețeaua sau sistemul informatic în cauză și nu trebuie aplicate deținătorilor de infrastructuri cibernetice cu importanță nesemnificativă din punctul de vedere al interesului general. Prin urmare, riscurile vor trebui identificate la nivelul entităților care activează în domenii esențiale/vitale pentru buna desfășurare a serviciilor publice naționale, care vor decide ce măsuri trebuie adoptate pentru a atenua riscurile respective“. Apreciem că cele statuate de către Curtea Constituțională în precedent sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, în condițiile în care obligațiile impuse de actul normativ criticat se aplică tuturor persoanelor prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală, indiferent de dimensiunea, dispersia și accesibilitatea rețelei și sistemului informatic deținut, organizat, administrat sau utilizat de acestea. Așa fiind, textele criticate impun sarcini disproporționate asupra micilor operatori, fără ca cerințele să fie proporționale cu riscurile la care sunt expuse rețeaua sau sistemul informatic în cauză, fiind aplicate inclusiv acelor rețele și sisteme informatice cu importanță nesemnificativă din punctul de vedere al interesului general. Pentru motivele expuse mai sus apreciem că dispozițiile art. 21 alin. (1) , art. 22, art. 24, art. 29, art. 37 și art. 41 din actul normativ criticat încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât nu respectă cerințele de previzibilitate, stabilitate și certitudine. ... IV. În continuare, reținem că autorii obiecțiilor formulează critici de neconstituționalitate și în ceea ce privește completarea, prin actul normativ criticat, a art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României. Așa fiind, o primă critică de neconstituționalitate se referă la introducerea, în cuprinsul articolului menționat, a literei n) , cu următorul conținut: „amenințări cibernetice sau atacuri cibernetice asupra infrastructurilor informatice și de comunicații de interes național“. În acest context, observăm că în ceea ce privește înțelesul unor termeni și expresii legiuitorul primar a ales fie să reglementeze acest înțeles în chiar cuprinsul actului normativ criticat, fie să adopte norme de trimitere la alte acte normative. Așa fiind, în ceea ce privește termenii și expresiile regăsite în conținutul dispoziției literei n) , care completează art. 3 din Legea nr. 51/1991, se observă că expresia atac cibernetic își găsește înțelesul/definiția în chiar cuprinsul actului normativ criticat, în sensul că, potrivit art. 1 lit. c) , acesta reprezintă o acțiune ostilă desfășurată în spațiul cibernetic de natură să afecteze securitatea cibernetică. Pe de altă parte, în ceea ce privește înțelesul/semnificația expresiei amenințare cibernetică, legiuitorul a ales să utilizeze o normă de trimitere, aceasta urmând să fie definită conform art. 2 lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 104/2021 privind înființarea Directoratului Național de Securitate Cibernetică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 24 septembrie 2021. Astfel, amenințare cibernetică reprezintă orice circumstanță, eveniment sau acțiune potențială care ar putea cauza daune sau perturbări la nivelul rețelelor și al sistemelor informatice, precum și la nivelul utilizatorilor unor astfel de sisteme și al altor persoane sau care poate avea un alt fel de impact negativ asupra acestora. În schimb, în ceea ce privește sintagma „infrastructuri informatice și de comunicații de interes național“, observăm că legiuitorul nu a apelat la niciuna dintre modalitățile de configurare a înțelesului termenilor utilizați (definirea în cuprinsul actului criticat/adoptarea unei norme de trimitere). Într-adevăr, se observă că o definiție a sintagmei infrastructură informatică și de comunicații de interes național se poate regăsi în art. 2 lit. d) din Legea nr. 163/2021 privind adoptarea unor măsuri referitoare la infrastructuri informatice și de comunicații de interes național și condițiile implementării rețelelor 5G, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, în sensul că aceasta se referă la infrastructura informatică și de comunicații esențială pentru menținerea funcțiilor vitale ale societății, a sănătății, siguranței, securității, bunăstării sociale ori economice a persoanelor și a cărei perturbare sau distrugere are un impact semnificativ la nivel național ca urmare a incapacității de a menține respectivele funcții. Cu toate acestea, din modalitatea de reglementare a actului normativ criticat transpare cu evidență opțiunea legiuitorului fie de a da termenilor și expresiilor utilizate definiții/înțelesuri proprii, fie de a face trimitere expresă la cele regăsite în alte acte normative. Or, în ceea ce privește sintagma „infrastructuri informatice și de comunicații de interes național“ se observă că legiuitorul nu a apelat la niciuna dintre cele două modalități de reglementare. Mai mult, în cuprinsul actului normativ criticat nu se face nicio trimitere la dispozițiile Legii nr. 163/2021, nici punctual în cadrul vreunui articol, nici în mod general prin reglementarea unei dispoziții finale care să determine completarea prevederilor Legii privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative cu cele ale Legii nr. 163/2021. În acest context, amintim că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative dispun în sensul că „[...] Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere“, iar cele ale art. 50 alin. (2) din același act normativ prevăd că, „dacă norma la care se face trimitere este cuprinsă în alt act normativ, este obligatorie indicarea titlului acestuia, a numărului și a celorlalte elemente de identificare“. În egală măsură, se poate observa că, potrivit art. 1 din Legea nr. 163/2021, scopul acesteia este adoptarea unor măsuri referitoare la autorizarea producătorilor de tehnologii, echipamente și programe software utilizate în cadrul infrastructurilor informatice și de comunicații de interes național, precum și în rețelele de comunicații electronice prin intermediul cărora se asigură servicii de comunicații electronice de tip 5G, denumite în continuare rețele 5G, în vederea prevenirii, contracarării și eliminării riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților la adresa securității naționale și apărării țării. Pe de altă parte, potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ criticat, acesta stabilește cadrul juridic și instituțional privind organizarea și desfășurarea activităților din domeniile securitate și apărare cibernetică, mecanismele de cooperare și responsabilitățile instituțiilor cu atribuții în domeniile menționate. Așa fiind, rațiunea reglementării celor două acte normative este diferită, Legea nr. 163/2021 axându-se pe adoptarea măsurilor aplicabile autorizării anumitor producători a căror sferă de activitate se circumscrie actului normativ precitat, pe când actul normativ criticat se axează pe organizarea și desfășurarea activităților din domeniile securitate și apărare cibernetică, mecanismele de cooperare și responsabilitățile instituțiilor cu atribuții în domeniile menționate. Astfel, într-o interpretare comparativă, sistematică și teleologică, rezultă că cele două acte normative au finalități diferite, care se reflectă și în modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor legilor amintite, inclusiv în ceea ce privește înțelesul termenilor și expresiilor utilizate. Un alt argument în sensul celor anterior menționate decurge tot din modalitatea diferită de reglementare și scopul diferit al celor două acte normative anterior menționate. Astfel, apreciem că Legea nr. 163/2021 nu poate fi calificată ca fiind dreptul comun în materia securității și apărării cibernetice a României pentru a putea fi aplicată chiar și în lipsa reglementării exprese a unei dispoziții de trimitere. În egală măsură, raportul dintre cele două reglementări - Legea nr. 163/2021 și actul normativ criticat - nu poate fi calificat nici ca fiind unul de tip lege generală - lege specială, situație care ar determina aplicarea legii generale (Legea nr. 163/2021) în cazul în care legea specială (actul normativ criticat) nu reglementează un anumit aspect. Așa fiind, în contextul în care expresiei infrastructură informatică și de comunicații de interes național nu i se poate atribui înțelesul stabilit prin Legea nr. 163/2021, aceasta nebeneficiind nici la nivelul actului normativ criticat de o definiție legală astfel încât să aibă un înțeles specific sferei de reglementare a acestuia, rezultă că intenția legiuitorului a fost de a-i atribui, în contextul reglementării, înțelesul ce rezultă din sensul comun al termenilor care o compun (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 315 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020). În sens comun, prin infrastructură se înțelege acel ansamblu de metode, dispozitive, obiecte etc., utilizate împreună pentru a fi posibilă furnizarea unui serviciu. Astfel, infrastructura informatică și de comunicații reprezintă acel ansamblu care înglobează diverse aplicații (software/hardware), dispozitive (spre exemplu, servere, routere etc.), linii de comunicații (fibră optică, linii satelitare) utilizate pentru a furniza servicii informatice. În continuare, reținem că expresia „infrastructură informatică“ este folosită de legiuitor și în alte acte normative, de exemplu: art. 9 alin. (3) , (7) și (9) și art. 17 alin. (3) din Legea nr. 242/2022 privind schimbul de date între sisteme informatice și crearea Platformei naționale de interoperabilitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 27 iulie 2022; art. 9 din Legea nr. 135/2020 privind stabilirea datei alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale din anul 2020, precum și a unor măsuri pentru buna organizare și desfășurare a acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 16 iulie 2020; art. 114 alin. (3) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 20 mai 2015; art. 110 alin. (3) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 24 iulie 2015. Or, analizând aceste dispoziții de lege rezultă că expresia infrastructură informatică are în vedere atât infrastructuri cu relevanță la nivel național, cât și infrastructuri cu relevanță la nivel local sau de unitate. Astfel, în categoria infrastructură informatică sunt cuprinse toate acele ansambluri care au caracteristicile unei infrastructuri informatice, indiferent de deținătorul acestora și de relevanța lor. Spre exemplu, art. 9 alin. (3) din Legea nr. 242/2022 dispune că „Suportul tehnic al Platformei naționale de interoperabilitate este asigurat de o infrastructură informatică dedicată, care oferă mecanisme de acces automat la toate registrele de bază sau la sistemul informatic al instituției sau autorității care deține în administrare/gestionare registrul de bază și care permite schimbul de date între autoritățile și instituțiile publice sau între acestea și persoanele juridice de drept privat, respectiv persoanele care exercită profesii liberale reglementate, în vederea asigurării interoperabilității sistemelor informatice pentru furnizarea serviciilor publice“; art. 17 alin. (3) din același act normativ dispune că „Autoritățile și instituțiile publice vor putea folosi infrastructuri informatice private în vederea conectării la Platforma Națională de Interoperabilitate atunci când propria infrastructură nu le permite acest lucru conform standardelor de calitate stabilite prin NRRI“; art. 114 alin. (3) din Legea nr. 115/2015 prevăd că „Pentru implementarea și funcționarea pe durata alegerilor a Sistemului informatic de monitorizare a prezenței la vot și de prevenire a votului ilegal se va utiliza, de regulă, infrastructura informatică deținută de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și de unitățile de învățământ, sub coordonarea Serviciului de Telecomunicații Speciale“; art. 110 alin. (3) din Legea nr. 208/2015 prevede că „Pentru implementarea și funcționarea pe durata alegerilor a Sistemului informatic de monitorizare a prezenței la vot și de prevenire a votului ilegal se va utiliza, de regulă, infrastructura informatică deținută de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și de unitățile de învățământ, sub coordonarea Serviciului de Telecomunicații Speciale“. Așa fiind, având în vedere toate aceste aspecte, apreciem că expresia infrastructură informatică utilizată de textul de lege criticat se referă la toate infrastructurile informatice indiferent de mărimea, relevanța sau deținătorul acestora. În ceea ce privește expresia interes național, reținem că aceasta nu este definită în legislație, Curtea Constituțională constatând că legiuitorul constituant a utilizat-o, Legea fundamentală făcând referire la acest concept în conținutul prevederilor art. 87 alin. (1) , art. 90, art. 135 alin. (2) lit. b) și d) și art. 136 alin. (3) . Curtea a constatat că noțiunea de „interes național“ reprezintă ea însăși un concept plurivalent, care nu comportă o definiție abstractă, ci se determină prin circumstanțierea elementelor ce o compun. Curtea a constatat că legiuitorul trebuie să reglementeze cu atenție sfera elementelor a căror afectare determină existența unei amenințări la adresa securității naționale. Acestea, în condițiile imposibilității definirii obiective, trebuie să poată fi cel puțin determinabile prin stabilirea concretă a elementelor componente. Pe de altă parte, Curtea a constatat că noțiunea de „securitate națională“ este indisolubil legată de elementele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, sfera de cuprindere a acestei noțiuni fiind determinată și de acestea. Or, Curtea a constatat că sfera de cuprindere a noțiunii de „interese ale țării“, noțiune echivalentă din punct de vedere semantic și cu aceeași sferă de cuprindere ca și cea de „interes național“, necesită ea însăși identificarea elementelor ce o compun (Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 20 martie 2019, paragrafele 72 și 73). Cu alte cuvinte, utilizarea de către legiuitor a noțiunii de „interes național“ determină în sarcina acestuia obligația reglementării elementelor la care cel chemat să interpreteze și să aplice legea trebuie să se raporteze pentru a determina sfera de cuprindere a acestei noțiuni. Or, în ceea ce privește dispoziția de lege criticată, pe de o parte, astfel cum anterior s-a arătat, expresia infrastructură informatică se referă la toate infrastructurile informatice, indiferent de mărimea, relevanța sau deținătorul acestora, iar, pe de altă parte, legiuitorul nu a reglementat elementele necesare determinării sferei de cuprindere a noțiunii de interes național în materia analizată. Mai mult, cum anterior s-a demonstrat, determinarea conținutului unei astfel de noțiuni nu poate fi realizată nici prin coroborarea anumitor dispoziții legislative. Astfel, conținutul și limitele sintagmei „infrastructurilor informatice și de comunicații de interes național“ rămân la libera apreciere a organului abilitat să aplice legea, în/din această categorie putând fi, astfel, introduse sau excluse elemente, care nu pot fi cunoscute de destinatarul normei. Caracterul larg al sintagmei criticate determină posibilitatea introducerii sau excluderii de elemente în/din această categorie, acțiune care se răsfrânge și asupra limitelor de aplicare a dispoziției de lege criticate. În acest mod, limitele de aplicare a dispoziției de lege criticate nu mai pot fi cunoscute de destinatarii normei, care, astfel, nu își pot corecta conduita și nu pot fi capabili să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Așadar, apreciem că dispozițiile criticate nu instituie reguli clare pentru a oferi destinatarilor normei o indicație adecvată cu privire la circumstanțele și condițiile care determină existența unei amenințări la adresa securității naționale. În concluzie, apreciem că dispozițiile art. 50 din Legea privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu referire la introducerea literei n) în articolul 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul clarității și previzibilității legii. ... V. O a doua critică de neconstituționalitate în ceea ce privește completarea art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, se referă la introducerea, în cuprinsul articolului menționat, a literei o) , cu următorul conținut: „acțiuni, inacțiuni sau stări de fapt cu consecințe la nivel național, regional sau global care afectează reziliența statului în raport cu riscurile și amenințările de tip hibrid“. Referitor la expresia „reziliența statului“, observăm că termenul „reziliență“ provine din cuvântul francez résilience, care, potrivit Dicționarului Larousse (www.larousse.fr), are, printre altele, înțelesul comun de „capacitate a unui sistem de a continua să funcționeze chiar și în cazul unei defecțiuni“. Pe de altă parte, art. 2 lit. w) din actul normativ criticat dispune că reziliența în spațiul cibernetic reprezintă capacitatea unei rețele sau sistem informatic de a rezista unui incident sau atac cibernetic și de a reveni la starea de normalitate de dinaintea incidentului sau atacului cibernetic. Așa fiind, rezultă că reziliența statului reprezintă capacitatea acestuia de a rezista unui incident de o anumită natură, de a funcționa pe durata incidentului și ulterior acestuia și de a reveni la starea de dinaintea incidentului. În ceea ce privește expresia „amenințările de tip hibrid“, reținem că aceasta nu beneficiază de o definiție în cuprinsul textului de lege criticat, nefiind regăsită, de altfel, vreo definiție nici în alt act normativ. Într-adevăr, se observă că în Hotărârea Guvernului nr. 832/2021 pentru aprobarea Strategiei militare a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 13 august 2021, precum și în Hotărârea Parlamentului României nr. 22/2020 privind aprobarea Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 1 iulie 2020, se fac anumite referiri la termenul „hibrid“, fără însă a se putea discerne asupra înțelesului exact al noțiunii în cauză. Astfel, în cele două acte regăsim referiri la „amenințări de tip hibrid“, „strategii și tactici hibride“, „strategii și acțiuni hibride“, „operații hibride“, „amenințări hibride“, „mediul hibrid“, „provocări de tip hibrid“, „caracter hibrid“, „instrumentar hibrid“, „ofensive cu caracter hibrid“ etc. Așa fiind, în analiza noastră vom porni de la definiția termenului comun „hibrid“, regăsită în Dicționarul explicativ al limbii române, potrivit căruia noțiunea în cauză având semnificația „provenit din încrucișarea a doi indivizi de specii, de soiuri, de genuri sau de rase diferite; (despre realizări, idei, fapte) alcătuit din elemente disparate; lipsit de armonie“. Din aplicarea acestei definiții la materia securității și apărării cibernetice și la cea a securității naționale, având în vedere sfera/domeniul de aplicare a reglementărilor adoptate în materiile anterior menționate, rezultă că „elementele de tip hibrid“ comportă, în mod abstract, aspecte multidimensionale, care pot avea naturi diferite, care îmbină (asociază) acțiuni (măsuri) constrângătoare (opresive) și/sau subversive (perturbatoare/ destabilizatoare) și care utilizează atât instrumente și tactici convenționale, cât și unele neconvenționale. Așa fiind, apreciem că „amenințările de tip hibrid“ sunt definite de aceleași caracteristici abstracte, pe lângă care se adaugă scopul pentru care acestea sunt întreprinse, acela de a destabiliza. În acest context, observăm că instanța de contencios constituțional a apreciat că există concepte pentru care oferirea unei definiții abstracte, atotcuprinzătoare este un deziderat imposibil de realizat. Aceasta deoarece, în funcție de materia în legătură cu care acesta este analizat, elementele luate în considerare vor fi diferite (Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, paragraful 28). Plecând de la aceste premise, Curtea a constatat că, în ceea ce privește aceste concepte, dispozițiile Legii fundamentale nu vor fi încălcate în măsura în care, deși nu este oferită o definiție, sunt reglementate criterii exprese pe baza cărora se pot determina elementele ce aparțin/nu aparțin acestora și, implicit, se poate stabili sfera de cuprindere a acestora (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 9 iunie 2021, paragrafele 34 și 35). Cu alte cuvinte, utilizarea de către legiuitor a unor astfel de concepte naște în sarcina acestuia obligația unei reglementări exprese și cât mai riguroase a criteriilor aplicabile în scopul determinării sferei de cuprindere a noțiunilor/expresiilor folosite. Având în vedere aceste aspecte, reținem că în ceea ce privește expresia „amenințările de tip hibrid“ legiuitorul nu a reglementat o definiție a acestui concept. Mai mult, nici în cuprinsul actului normativ criticat și nici în cel al Legii nr. 51/1991, act normativ care se dorește a fi completat, nu sunt reglementate nici criterii exprese pe baza cărora destinatarii normei să poată determina acele elemente care capătă caracteristicile unei amenințări de tip hibrid, neputându-se determina nici limita de aplicare a dispoziției de lege criticate. Totodată, apreciem că nici din coroborarea legislației incidente nu se pot desprinde reperele unei astfel de analize, simpla utilizare în diverse acte normative/administrative cu caracter normativ a termenului „hibrid“, fără însă vreo circumstanțiere, nefiind suficientă pentru determinarea sferei de incidență a expresiei „amenințările de tip hibrid“. Tocmai gradul sporit de generalitate al conceptului de „amenințări de tip hibrid“, multitudinea elementelor care singure sau împreună determină această proprietate „hibridă“ a amenințării, precum și caracteristicile diferite/multidimensionale ale acestor elemente determină necesitatea unei reglementări clare din partea legiuitorului. Curtea a statuat că, în primul rând, legiuitorului îi revine obligația ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care își exercită această competență constituțională, să dea dovadă de o atenție sporită în respectarea principiului clarității și previzibilității legii (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 52). Or, caracterul larg al sintagmei criticate determină posibilitatea introducerii sau excluderii de elemente în/din această categorie, acțiune care se răsfrânge și asupra limitelor de aplicare a dispoziției de lege criticate. În acest mod, limitele de aplicare a dispoziției de lege criticate nu mai pot fi cunoscute de destinatarii normei, care, astfel, nu își pot corecta conduita și nu pot fi capabili să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. În concluzie, apreciem că dispozițiile art. 50 din Legea privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normativ, cu referire la introducerea literei o) în articolul 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul clarității și previzibilității legii. ... VI. O a treia critică de neconstituționalitate în ceea ce privește completarea art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României se referă la introducerea, în cuprinsul articolului menționat, a literei p) , cu următorul conținut: „acțiuni derulate de către o entitate statală sau nonstatală, prin realizarea, în spațiul cibernetic, a unor campanii de propagandă sau dezinformare, de natură a afecta ordinea constituțională“. Pentru început, reținem că singura expresie ce beneficiază de o definiție legală, în chiar cuprinsul actului normativ criticat, este cea de „spațiu cibernetic“, dispozițiile art. 2 lit. z) definindu-l ca „mediul virtual generat de rețelele și sistemele informatice, incluzând conținutul informațional procesat, stocat sau transmis, precum și acțiunile derulate de utilizatori în acesta“. Spre deosebire de aceasta, în cazul expresiilor „entitate statală“, „entitate nonstatală“, „campanii de propagandă“ și „campanii de dezinformare“, legiuitorul nu a reglementat vreo definiție legală și nici nu a adoptat vreo dispoziție în legătură cu acestea pe baza căreia să se poată discerne eventuale caracteristici/ aspecte care caracterizează termenii/noțiunile utilizați/utilizate. În ceea ce privește claritatea și previzibilitatea acestor expresii, reiterăm cele expuse anterior în sensul că legiuitorul nu a apelat nici în acest caz la vreuna dintre modalitățile de configurare a înțelesului termenilor utilizați (definirea în cuprinsul actului criticat/adoptarea unei norme de trimitere). Mai mult, în cuprinsul actului normativ criticat nu se face nicio trimitere la dispoziții ale altor acte normative care ar putea avea relevanță în definirea acestor expresii, nici punctual în cadrul vreunui articol, nici în mod general prin reglementarea unei dispoziții finale care să determine completarea prevederilor Legii privind securitatea și apărarea cibernetică a României cu dispoziții din alte acte normative. Așa fiind, din această perspectivă, apreciem că se păstrează și în acest caz viciul de neconstituționalitate în sensul lipsei de claritate și previzibilitate al expresiilor și termenilor utilizați. Într-adevăr, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, în cazul în care expresia utilizată nu beneficiază de o definiție legală, rezultă că intenția legiuitorului a fost de a-i atribui, în contextul reglementării, înțelesul ce rezultă din sensul comun al termenilor care o compun (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 315 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020). Din această perspectivă, observăm că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, propagandă reprezintă acea „acțiune desfășurată sistematic în vederea răspândirii unei doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii, pentru a le face cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți“, iar dezinformare reprezintă „faptul de a dezinforma“, adică de „a informa (în mod intenționat) greșit“. Plecând de la premisa că în cazul acestor termeni va fi avut în vedere sensul comun atribuit lor, observăm însă că pentru a constata existența unei propagande sau a unei dezinformări nu este suficientă o simplă constatare formală din partea celui chemat să aplice legea. Din contră, pentru a constata existența unei propagande sau a dezinformării, persoana îndrituită va fi obligată să realizeze o analiză de fond a situației, a aspectelor implicate, a corectitudinii informațiilor diseminate, a formei de vinovăție cu care se acționează, a plasării în cadrul constituțional a doctrinelor, teoriilor, opiniilor emise etc. Or, deși definirea in abstracto a termenilor utilizați se poate realiza prin diverse procedee, inclusiv prin apelarea la sensul comun al acestora, în unele cazuri, în funcție de materia în care aceștia sunt reglementați, acest lucru nu este suficient pentru a respecta exigențele constituționale de claritate și previzibilitate. Astfel, în unele cazuri intervine necesitatea reglementării exprese și riguroase a criteriilor/trăsăturilor care trebuie îndeplinite pentru ca unei anumite acțiuni să i se poată atribui o anumită caracteristică. Astfel, în cazul supus controlului de constituționalitate, deși termenilor propagandă și dezinformare li se poate atribui sensul comun, nereglementarea unor criterii/trăsături exprese pe care destinatarul normei să le poată aplica pentru a putea realiza o analiză concretă și corectă/obiectivă a acțiunilor întreprinse în scopul stabilirii existenței propagandei și/sau dezinformării lasă la îndemâna acestuia stabilirea criteriilor/trăsăturilor care trebuie îndeplinite. Or, în acest caz destinatarul normei este acela care va stabili singur criteriile/trăsăturile, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă și, în consecință, discreționară. În concluzie, apreciem că dispozițiile art. 50 din Legea privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu referire la introducerea literei p) în articolul 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul clarității și previzibilității legii. Având în vedere aceste aspecte, observăm că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situațiile prevăzute la art. 3 din același act normativ, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile legii privind organizarea și funcționarea acestora, să efectueze activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, inclusiv interceptarea și înregistrarea comunicațiilor electronice, efectuate sub orice formă. Or, având în vedere aceste aspecte și caracterul intruziv al activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, Curtea a constatat că este obligatoriu ca acestea să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a drepturilor fundamentale, esențiale într-un stat de drept, privind viața intimă, familială și privată, precum și secretul corespondenței. Este îndeobște admis că drepturile prevăzute la art. 26 și art. 28 din Constituție nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura măsurilor intruzive reglementate (a se vedea, în același sens, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, paragraful 48). În concluzie, apreciem că instanța de contencios constituțional trebuia să admită obiecțiile de neconstituționalitate și să constate că dispozițiile art. 50 din Legea privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative sunt neconstituționale. Având în vedere toate argumentele expuse, apreciem că instanța de contencios constituțional trebuia să admită obiecțiile de neconstituționalitate și să constate că dispozițiile art. 3 lit. c) teza finală, art. 21 alin. (1) , art. 22, art. 24, art. 29, art. 37, art. 41, art. 50 și art. 52 alin. (1) din Legea privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative sunt neconstituționale. ...