Decizia CCR nr. 12/2023Punctul 18

18. Din perspectiva criticilor formulate prin raportare la Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care instanța supremă a stabilit că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități“, considerată de autoarea excepției ca reprezentând o dezlegare inedită a legii în viziunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea Constituțională remarcă faptul că prin Decizia nr. 525 din 11 iulie 2017, paragrafele 17 și 18, Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, paragrafele 20-22, Decizia nr. 643 din 16 octombrie 2018, paragrafele 16-18, Decizia nr. 488 din 25 iunie 2020, paragraful 20, Decizia nr. 491 din 25 iunie 2020, paragrafele 25 și 26, și Decizia nr. 821 din 10 noiembrie 2020, paragrafele 23 și 24, instanța de contencios constituțional și-a susținut argumentele privind conformitatea cu Legea fundamentală a dispozițiilor de lege criticate și prin prisma considerentelor Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017, precitată. În acest sens s-a reținut că, având în vedere caracterul specific al executării obligațiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuția esențială a debitorului (spre deosebire de obligațiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), s-a impus necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligațiilor cu caracter personal, intuitu personae. ...