Decizia CCR nr. 633/2022Punctul 16

16. În acest context, prin decizia precitată, paragrafele 17-20, Curtea a constatat că manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității constituie o condiție esențială pentru executarea obligației reglementate prin dispozițiile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, respectiv ale art. 93 alin. (3) din același cod, în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora munca forțată este interzisă. Dispozițiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție stabilesc că nu constituie muncă forțată munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată, acestea fiind singurele excepții cu relevanță în domeniul penal admise de legiuitorul constituant, dar care nu sunt incidente în situația amânării aplicării pedepsei și, respectiv, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Curtea a reținut că, similar normelor constituționale menționate anterior, prevederile art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilesc că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, în timp ce dispozițiile paragrafului 3 lit. a) din articolul menționat statuează că „Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenție sau pe durata libertății condiționate;“. De asemenea, dispozițiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că „c) nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b) , cerute în mod normal unui individ deținut în virtutea unei decizii legale a justiției sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii;“. „Munca forțată sau obligatorie“, potrivit dispozițiilor art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, înseamnă „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie“. Totodată, în temeiul prevederilor art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930, „termenul «muncă forțată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenții: [...] c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiția ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea și controlul autorităților publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția unor particulari, societăți sau unor persoane morale private“. În aceste condiții, Curtea Constituțională a statuat că obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, fără acordul acestuia, este contrară prevederilor art. 42 alin. (1) din Constituție, ale art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres prin dispozițiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție, ale art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930, care vizează munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenție și, respectiv, de liberare condiționată. De altfel, Curtea Constituțională a constatat că în numeroase state europene efectuarea de către infractor a unei munci neremunerate în folosul comunității, respectiv a unei munci de interes general - în situația suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probațiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară - poate fi dispusă de instanță numai cu consimțământul acestuia. Totodată, cu privire la acordul manifestat de infractor pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, Curtea a mai reținut că reflectă voința acestuia de a se reintegra în comunitate - în mijlocul și în folosul căreia va presta o muncă neremunerată -, ceea ce constituie, în același timp, și scopul pedepsei. ...