Decizia CCR nr. 501/2021Punctul 18

18. Manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității constituie o condiție esențială pentru executarea obligației reglementate prin dispozițiile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora munca forțată este interzisă. Dispozițiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție stabilesc că nu constituie muncă forțată munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată, acestea fiind singurele excepții cu relevanță în domeniul penal admise de legiuitorul constituant, dar care nu sunt incidente în situația amânării aplicării pedepsei. În acest sens, sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 318-321, Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, paragrafele 20-27, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, citată anterior, paragrafele 14-16 și 18, și Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, paragrafele 17-23. Prin jurisprudența mai sus menționată, Curtea a reținut că, similar normelor constituționale citate anterior, prevederile art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilesc că: „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, în timp ce dispozițiile paragrafului 3 lit. a) al articolului menționat statuează că: „Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenție sau pe durata libertății condiționate;“. De asemenea, dispozițiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevăd că: „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, prevederile art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că: „c) nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b) , cerute în mod normal unui individ deținut în virtutea unei decizii legale a justiției sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii;“. De asemenea, „munca forțată sau obligatorie“, potrivit dispozițiilor art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, înseamnă „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare, și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“. Totodată, în temeiul prevederilor art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930, „termenul «muncă forțată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenții: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiția ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea și controlul autorităților publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția unor particulari, societăți sau unor persoane morale private;“. ...