Decizia CCR nr. 505/2020Punctul 13

13. Referitor la acordul inculpatului privind efectuarea unei munci în folosul comunității, acesta este reglementat la art. 83 alin. (1) lit. c) și art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care prevăd condițiile amânării aplicării pedepsei și, respectiv, condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Prin Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, reținând, la paragrafele 23-27, că, similar prevederilor constituționale ale art. 42 referitoare la interzicerea muncii forțate, art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, paragraful 3 lit. a) al articolului menționat statuând că „Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenție sau pe durata libertății condiționate; [...]“. Curtea a reținut, de asemenea, că dispozițiile art. 4 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu reprezintă excepții de la interdicția impusă prin paragraful 2 al aceluiași articol ori limitări ale exercițiului dreptului garantat de art. 4 paragraful 2 din Convenție de a nu fi supus la muncă forțată ori obligatorie, ci delimitează conținutul acestui drept. Așadar, Curtea a reținut că, potrivit art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție, numai munca impusă în mod normal unei persoane aflate în detenție, adică în condițiile prevăzute de art. 5 din Convenție sau în timpul cât se află în libertate condiționată, nu este considerată muncă forțată sau obligatorie. Totodată, Curtea, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârile din 7 iulie 2011 și din 9 februarie 2016, pronunțate în cauzele Stummer împotriva Austriei, paragrafele 116-119, respectiv Meier împotriva Elveției, paragrafele 62-65, a reamintit că „art. 4 consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice. Primul său alineat nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și nr. 4, și, potrivit art. 15 paragraful 2 din Convenție, nu admite nicio derogare, chiar și în caz de pericol public care amenință viața națiunii (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, și Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunțată în Cauza Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei, paragraful 283). Art. 4 paragraful 2 din Convenție interzice «munca forțată sau obligatorie». Pentru a interpreta această dispoziție, Curtea a luat în considerare în cauzele anterioare convențiile Organizației Internaționale a Muncii relevante, care sunt obligatorii în aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, în special Convenția nr. 29 din 1930 privind munca forțată (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32, și Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, paragraful 115). Curtea a constatat în cauzele amintite că exista o asemănare izbitoare, care nu era întâmplătoare, între art. 4 paragraful 3 din Convenție și art. 2 paragraful 2 din Convenția nr. 29 a Organizației internaționale a Muncii. Primul alineat al acestei ultime dispoziții prevede că, «în sensul» Convenției nr. 29, expresia «muncă forțată sau obligatorie» desemnează «orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie» (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, paragraful 116). Curtea a considerat că această definiție ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea art. 4 din Convenție, adăugând că este important să nu se piardă din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul său de instrument viu, care trebuie interpretat «în lumina condițiilor de viață actuale și a concepțiilor predominante în zilele noastre în statele democratice» (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32). Curtea a observat structura specifică a art. 4 din Convenție, al cărui paragraf 3 nu are scopul de a «limita» exercitarea dreptului garantat de paragraful 2, ci de a «delimita» însuși conținutul acestui drept, deoarece formează un întreg împreună cu paragraful 2 și indică ceea ce nu se consideră a reprezenta «muncă forțată sau obligatorie». Astfel, paragraful 3 contribuie la interpretarea paragrafului 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate socială și de normalitate (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 iulie 1994, pronunțată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 22, și Hotărârea din 20 iunie 2006, pronunțată în Cauza Zarb Adami împotriva Maltei, paragraful 44)“. În același fel, Curtea a constatat că dispozițiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că, „c) nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b) , cerute în mod normal unui individ deținut în virtutea unei decizii legale a justiției sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii“. De asemenea, Curtea a reținut că „munca forțată sau obligatorie“, potrivit art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, „va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare, și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“, totodată, „termenul «muncă forțată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenții: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiția ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea și controlul autorităților publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția unor particulari, societăți sau unor persoane morale private.“ [art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930]. În aceste condiții, instanța de contencios constituțional a constatat că obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispozițiilor art. 42 alin. (1) din Constituția României, ale art. 4 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituția României, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact și art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenție sau de liberare condiționată (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 317-321). ...